„Smulgerea” Republicii Moldova din zona gri a Europei. Preţul, Transnistria?
Încep prin a spune că anticipez o decizie favorabilă la Vilnius, în noiembrie. Fireşte, nu sunt singurul care crede acum în şansele Moldovei, dar sunt printre ultimii veniţi în tabăra optimiştilor.
Ştiu, s-ar putea să nu mă ţină mult, de regulă gândesc în termenii neorealismului rezervat (să nu spun sceptic, pentru că aş exagera), dar deocamdată mă bucur să văd cum se conturează, din ceaţa istorică de peste Prut, profilul unui mic vecin „semi-european”. Un vecin răpit nu foarte demult chiar din casa noastră şi supus apoi propagandei „propriei identităţi” şi dependenţei sistemice de Rusia. O rudă care vorbeşte, la propriu cel puţin (dacă nu şi la figurat, încă), aceeaşi limbă ca a noastră, dar pe care o cunoaştem, paradoxal, atât de puţin. Mai puţin decât pe „îndepărtaţii” germani, francezi, britanici sau chiar nord-americani la care ne raportăm fie aspiraţiile şi lecturile, fie experienţele profesionale, academice, culturale ori turistice. Republica Moldova a fost în tot acest timp atât de aproape de noi, şi totuşi atât de departe de interesele noastre specifice. Nu pot vorbi în numele altora, dar s-ar putea ca şi reciproca să fie valabilă, interesele moldovenilor legate de România fiind, se pare, puţine şi punctuale. Le-am evocat în articole precedente.
Criza politică din primăvară, o teribilă provocare declanşată cu riscul (scopul?) de a scoate definitiv Chişinăul de pe orbita europeană, a fost depăşită în ultimul moment, cu greu, cu ajutor şi cu puţin noroc. Este foarte probabil ca Uniunea Europeană să ofere în cele din urmă Republicii Moldova, la Summitul din noiembrie, oportunitatea parafării Acordului de Asociere, de unde începe practic totul.
Doar „începe”, spun, pentru că aderarea efectivă este încă foarte departe şi nici măcar nu este certă. Însă chiar şi „asocierea” în sine este importantă, procesul complex care va urma având darul de a cataliza modernizări şi dezvoltări monitorizate (instituţionale, politico-administrative, de bune practici, de infrastructură etc.) esenţiale pentru transformarea republicii post-sovietice pe o matrice europeană. Mulţi ne amintim aici, de exemplu, că România a progresat mai spectaculos şi mai repede în perioada de preaderare (2000-2006) decât ulterior, când nu a mai beneficiat de statutul de asistat, dar cauzele lentorii şi dificultăţilor (multe de natură politică internă, altele legate de criza economică globală) ale României după intrarea în club necesită o discuţie separată.
După vizita lui Catherine Ashton la Chişinău, se pare că lucrurile s-au lămurit. Mai sunt, desigur, ezitări la Bruxelles şi mai este încă multă neîncredere în potenţialul european al Moldovei (impresia negativă a crizei din martie-aprilie n-a trecut complet), dar s-a creat o masă critică favorabilă unei decizii de parafare a Acordului de Asociere (cu semnare în 2014), ceea ce ar da o gură de oxigen inclusiv unui Parteneriat Estic destul de obosit şi lipsit de finalitate până în prezent.
Probabil reconfirmată cancelar după alegerile din 22 septembrie, Angela Merkel va accepta Republica Moldova în anticamera Uniunii Europene (este un win-win game), tocmai pentru a crea un mic factor de presiune în negocierile atât de diverse şi de complicate pe care le comportă relaţia cu Rusia. Sună paradoxal, dar în orice relaţie ai nevoie de argumente şi atu-uri, iar cooptarea unei foste republici sovietice în spaţiul de interes politic, strategic şi economic al Uniunii Europene dă mai multă forţă Berlinului în politicile sale estice şi în dialogul cu Moscova.
Pentru Moldova, aceasta poate însemna „smulgerea” din zona gri a continentului, în care părea până nu demult predestinată să rămână captivă. Pentru România, dacă luăm în calcul şi perspectiva europeană revigorată a Serbiei, înseamnă să scăpăm treptat de statutul de periferie geopolitică a Uniunii Europene şi de avanpost al lumii dezvoltate la porţile Orientului. Ar rămâne doar vecinătatea noastră cu Ucraina, al cărei regim politic constituie deocamdată, pentru Occident, un subiect îngheţat.
Dintre toate ţările Parteneriatului Estic, Republica Moldova are, în opinia mea, şansele cele mai mari la o perspectivă europeană relativ rapidă (8-10 ani), dacă Uniunea Europeană rămâne în formatul actual, cu instrumentele şi cu mecanismele actuale de extindere şi dacă nu apar noi crize structurale. Moldova este un stat mic şi fără graniţe cu Rusia, ceea ce ajută în analizele de cost şi risc de la Bruxelles, în contextul economic şi internaţional complicat al etapei post-criză.
Pe de altă parte, orice student în domeniul relaţiilor internaţionale ştie că Republica Moldova nu va putea adera la nicio structură euro-atlantică cu trupe ruseşti staţionate pe teritoriul ei. În cazul concret al dorinţei Chişinăului de a deveni membru al Uniunii Europene, problema Transnistriei trebuie rezolvată limpede în anii următori, probabil chiar înainte de a aspira la statutul de candidat. Nimeni nu va deschide negocieri efective de aderare în condiţiile cunoscute. Ciprul a fost un caz excepţional şi oricum unii regretă şi acum neclarificarea aspectelor teritoriale ale insulei, înainte de aderare. Iar Turcia nu e Rusia, este totuşi un membru credibil al NATO, cu care se poate discuta în alţi termeni. În cazul Moldovei, acceptarea unei asemenea situaţii confuze este exclusă.
Deci, Transnistria. Cheia aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană este, oricât ar părea de cinic, la Moscova. Fără acordul Rusiei nu va fi posibilă soluţionarea problemei transnistrene, iar fără o soluţie negociată şi convenită porţile Uniunii Europene vor rămâne definitiv închise, indiferent câte stadii intermediare reuşite şi laude pe parcurs va mai primi Chişinăul.
Cine va avea aşadar meritul istoric de a merge cu succes la Moscova după cheia eliberării şi revenirii Moldovei în spaţiul european? Să privim o clipă spre Serbia, acum stat candidat la integrare… Care va fi preţul pentru Chişinău? Să fie cel la care toată lumea se gândeşte demult dar nu vrem să recunoaştem, pentru că încă mai sperăm o victorie fără sacrificii şi compromisuri?
Ştiu, s-ar putea să nu mă ţină mult, de regulă gândesc în termenii neorealismului rezervat (să nu spun sceptic, pentru că aş exagera), dar deocamdată mă bucur să văd cum se conturează, din ceaţa istorică de peste Prut, profilul unui mic vecin „semi-european”. Un vecin răpit nu foarte demult chiar din casa noastră şi supus apoi propagandei „propriei identităţi” şi dependenţei sistemice de Rusia. O rudă care vorbeşte, la propriu cel puţin (dacă nu şi la figurat, încă), aceeaşi limbă ca a noastră, dar pe care o cunoaştem, paradoxal, atât de puţin. Mai puţin decât pe „îndepărtaţii” germani, francezi, britanici sau chiar nord-americani la care ne raportăm fie aspiraţiile şi lecturile, fie experienţele profesionale, academice, culturale ori turistice. Republica Moldova a fost în tot acest timp atât de aproape de noi, şi totuşi atât de departe de interesele noastre specifice. Nu pot vorbi în numele altora, dar s-ar putea ca şi reciproca să fie valabilă, interesele moldovenilor legate de România fiind, se pare, puţine şi punctuale. Le-am evocat în articole precedente.
Criza politică din primăvară, o teribilă provocare declanşată cu riscul (scopul?) de a scoate definitiv Chişinăul de pe orbita europeană, a fost depăşită în ultimul moment, cu greu, cu ajutor şi cu puţin noroc. Este foarte probabil ca Uniunea Europeană să ofere în cele din urmă Republicii Moldova, la Summitul din noiembrie, oportunitatea parafării Acordului de Asociere, de unde începe practic totul.
Doar „începe”, spun, pentru că aderarea efectivă este încă foarte departe şi nici măcar nu este certă. Însă chiar şi „asocierea” în sine este importantă, procesul complex care va urma având darul de a cataliza modernizări şi dezvoltări monitorizate (instituţionale, politico-administrative, de bune practici, de infrastructură etc.) esenţiale pentru transformarea republicii post-sovietice pe o matrice europeană. Mulţi ne amintim aici, de exemplu, că România a progresat mai spectaculos şi mai repede în perioada de preaderare (2000-2006) decât ulterior, când nu a mai beneficiat de statutul de asistat, dar cauzele lentorii şi dificultăţilor (multe de natură politică internă, altele legate de criza economică globală) ale României după intrarea în club necesită o discuţie separată.
După vizita lui Catherine Ashton la Chişinău, se pare că lucrurile s-au lămurit. Mai sunt, desigur, ezitări la Bruxelles şi mai este încă multă neîncredere în potenţialul european al Moldovei (impresia negativă a crizei din martie-aprilie n-a trecut complet), dar s-a creat o masă critică favorabilă unei decizii de parafare a Acordului de Asociere (cu semnare în 2014), ceea ce ar da o gură de oxigen inclusiv unui Parteneriat Estic destul de obosit şi lipsit de finalitate până în prezent.
Probabil reconfirmată cancelar după alegerile din 22 septembrie, Angela Merkel va accepta Republica Moldova în anticamera Uniunii Europene (este un win-win game), tocmai pentru a crea un mic factor de presiune în negocierile atât de diverse şi de complicate pe care le comportă relaţia cu Rusia. Sună paradoxal, dar în orice relaţie ai nevoie de argumente şi atu-uri, iar cooptarea unei foste republici sovietice în spaţiul de interes politic, strategic şi economic al Uniunii Europene dă mai multă forţă Berlinului în politicile sale estice şi în dialogul cu Moscova.
Pentru Moldova, aceasta poate însemna „smulgerea” din zona gri a continentului, în care părea până nu demult predestinată să rămână captivă. Pentru România, dacă luăm în calcul şi perspectiva europeană revigorată a Serbiei, înseamnă să scăpăm treptat de statutul de periferie geopolitică a Uniunii Europene şi de avanpost al lumii dezvoltate la porţile Orientului. Ar rămâne doar vecinătatea noastră cu Ucraina, al cărei regim politic constituie deocamdată, pentru Occident, un subiect îngheţat.
Dintre toate ţările Parteneriatului Estic, Republica Moldova are, în opinia mea, şansele cele mai mari la o perspectivă europeană relativ rapidă (8-10 ani), dacă Uniunea Europeană rămâne în formatul actual, cu instrumentele şi cu mecanismele actuale de extindere şi dacă nu apar noi crize structurale. Moldova este un stat mic şi fără graniţe cu Rusia, ceea ce ajută în analizele de cost şi risc de la Bruxelles, în contextul economic şi internaţional complicat al etapei post-criză.
Pe de altă parte, orice student în domeniul relaţiilor internaţionale ştie că Republica Moldova nu va putea adera la nicio structură euro-atlantică cu trupe ruseşti staţionate pe teritoriul ei. În cazul concret al dorinţei Chişinăului de a deveni membru al Uniunii Europene, problema Transnistriei trebuie rezolvată limpede în anii următori, probabil chiar înainte de a aspira la statutul de candidat. Nimeni nu va deschide negocieri efective de aderare în condiţiile cunoscute. Ciprul a fost un caz excepţional şi oricum unii regretă şi acum neclarificarea aspectelor teritoriale ale insulei, înainte de aderare. Iar Turcia nu e Rusia, este totuşi un membru credibil al NATO, cu care se poate discuta în alţi termeni. În cazul Moldovei, acceptarea unei asemenea situaţii confuze este exclusă.
Deci, Transnistria. Cheia aderării Republicii Moldova la Uniunea Europeană este, oricât ar părea de cinic, la Moscova. Fără acordul Rusiei nu va fi posibilă soluţionarea problemei transnistrene, iar fără o soluţie negociată şi convenită porţile Uniunii Europene vor rămâne definitiv închise, indiferent câte stadii intermediare reuşite şi laude pe parcurs va mai primi Chişinăul.
Cine va avea aşadar meritul istoric de a merge cu succes la Moscova după cheia eliberării şi revenirii Moldovei în spaţiul european? Să privim o clipă spre Serbia, acum stat candidat la integrare… Care va fi preţul pentru Chişinău? Să fie cel la care toată lumea se gândeşte demult dar nu vrem să recunoaştem, pentru că încă mai sperăm o victorie fără sacrificii şi compromisuri?