Reunificarea Germaniei, detalii tehnice despre cum s-a făcut
Detalii tehnice despre cum s-a făcut reunificarea Germaniei
.jpg)
Dezmembrarea Germaniei în 1949. Viitoarea Germania de Vest (albastru) consta din zonele de ocupație americană, britanică și franceză (fără Saarland [violet], care s-a realăturat Germaniei de Vest în urma unui referendum), iar Germania de Est(roșu) era formată din zona sovietică de ocupație (cu excepția părții vestice a Berlinului [galben]).
.
Există o impresie falsă asupra modului în care s-a făcut reunificarea Germaniei: tinerii nemulţumiţi au dărâmat zidul Berlinului, simbolul divizării germane, iar după căderea zidului, cele două Germanii s-au unit bătând din palme în virtutea articolului 23 din Constituţie.
Raţionamentul se bazează pe legenda despre Constituţia care prevedea reunificarea Germaniei Federale cu Germania Democrată. Doar că istoria şi documentele nu prea confirmă această viziune în culori mult prea pastelate, care, de ce nu? este extrem de tentantă pentru o repetare şi în cazul românilor de pe cele două maluri ale Prutului.
Chestiunea-cheie în reunificarea Germaniei din 1990 este tratatul de pace care a încheiat cel de-al Doilea Război Mondial şi evoluţia negocierilor care au dus la despărţirea Germaniei în două state. Marele secret, cunoscut de toată lumea, este că nu a existat un tratat de pace cu Germania la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Învingătorii nu au putut multă vreme să ajungă la o viziune comună asupra viitorului Germaniei. Chestiunile legate de statele mici au fost rezolvate rapid conform doctrinei Stalin: armata ocupantă şi-a impus sistemul social şi politic, iar formalităţile au fost consfinţite prin tratatele de pace semnate la Paris în 1947.
Doar că în Germania aliaţii occidentali nu au dorit să lase mână liberă sovieticilor aşa cum o făcuseră în Europa de Est. Astfel că în mijlocul Europei s-a perpetuat acordul de la Potsdam din 1945: Germania a fost împărţită în patru zone de ocupaţie. Sovieticii au făcut ce ştiau ei mai bine în zona lor de ocupaţie, occidentalii şi-au impus principiile în zona lor. Au existat mai multe tentative pentru a se ajunge la un tratat de pace cu Germania, au fost propuse mai multe proiecte de reunificare, însă toate erau sortite de la bun început eşecului: începuse Războiul Rece. Iar Germania a rămas despărţită şi fără un tratat de pace.
Acest tratat de pace cu Germania care a încheiat formal cel de-al Doilea Război Mondial a fost semnat abia pe 12 septembrie 1990, după mai multe runde de negocieri în care au fost implicate puterile învingătoare: URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa. În documentul denumit oficial „Tratatul pentru reglementare finală cu privire la Germania”, puterile ocupante au renunţat la drepturile conferite de acordul de la Potsdam din 1945 (acord modificat puţin câte puţin în decursul Războiului Rece). Fără tratatul din 1990, reunificarea Germaniei nu ar fi fost posibilă. Bineînţeles, procesul de reunificare a fost început de cetăţeni, însă nu trebuie uitate condiţiile în care s-a petrecut acest lucru. Germania de sub influenţa sovietică era un stat în plin colaps economic, politic şi social. Nimeni nu mai dorea să trăiască în Republica Democrată Germană, toată lumea voia în Republica Federală Germană.
Şi nu în ultimul rând trebuie enunţat clar celebrul articol 23 din Constituţia RFG de la 1949: „Această Constituţie se aplică pe teritoriul landurilor Baden, Bavaria, Bremen, Berlin, Hamburg, Hessen, Saxonia Inferioară, Nordrhein-Westfalen, Rheinland-Pfalz, Schleswig-Holstein, Württemberg-Baden şi Württemberg-Hohenzollern. În alte părţi ale Germaniei va fi pusă în aplicare după aderarea lor”. Cu alte cuvinte, reunificarea Germaniei era prevăzută să se producă cu acordul şi la cererea landurilor rămase sub ocupaţie sovietică.
http://www.timpul.md/articol/detalii-tehnice-despre-cum-s-a-facut-reunificarea-germaniei-42460.html
identitatea etnica nu se atribuie, ea se simte
ps uita bai ca dupa ciangai. era .... nu era cazul sa intru in detalii unde si cum...
secuii sunt asociati cu Ardealul...
nu esti educat sa disuti la esenta, sa prinzi principalul... tot cauti nod in papura ... ai scoala de propagandist de partid si securist ideologic si asta e problema ta...
ps
eu sunt la Iasi, chia daca calatorind prin Tara am vazut ca "moldovenii si oltenii" fac la misto unii de altii sa spui ca ei nu sunt aceiasi natiune ... te considera mai ceva ca prost.... asa nici nebun (care este compatimit ca la batut Dumnezeu) nici prost ... cred ca imediat oamenii te ar face "tampit"...
ideia moldovenizmului e ceva regional si atat...
uitat-te geografic la harta: Basarabia, Herta, Bucovina de Nord - e o "semi-luna" lata de 100-200km cu aceiasi romani in jurul Romaniei ... mai este interferenta cu Ucraina, Ungaria, ... Rusia e departe, dar evident este un areal romanesc - fie cu fel de fel de ardeleni, moldoveni, olteni, maramuresenti... dar ei toti sunt romani chiar de unii nu vor/nu pot s-o spuna direct...
Eu prima oară văd așa om rupt.
Gicu, discursul tău e un haos de cuvinte.
Unificarea Germaniei-studiu de caz.
“ Din 1971 la conducerea RDG se găsea Erich Honecker, considerat unul dintre liderii duri, conservatori care nu aprecia reformele lui Gorbaciov. Acesta, cu ocazia vizitei pe care i-a făcut-o la Berlin, pe 7 octombrie 1989, l-a îndemnat să inițieze în țara sa reforme asemănătoare. În fața refuzului acestuia, a mișcărilor populare contestatare și a valului de refugiați est-germani care treceau granița ungaro-austriacă sau căutau azil la ambasada din Praga, Honecker este înlăturat de la conducerea partidului, locul său fiind luat de șeful serviciilor speciale, Egon Krenz, la 7 noiembrie. În urma unor frământări interne, a presiunii străzii și contextului extern, guvernul condus de către Willy Stoph își dă demisia. Noul premier, Hans Modrow, anunță pe 9 noiembrie, ca măsură tranzitorie, până la apariția unei noi legi privind călătoriile în exterior, posibilitatea trecerii simplificate a frontierei, doar cu act de identitate. Ca urmare, în acea noapte, mii de est-berlinezi, au trecut nestingheriți în Berlinul de Vest. Zidul încetează să mai reprezinte un obstacol, cum a fost din 1961 până atunci.
Cancelarul Helmut Kohl, aflat în vizită oficială în Polonia, își întrerupse programul pentru a participa la un mare miting în Berlinul de Vest și a putea și el trece, cu sutele de mii, în sectorul estic.
Cancelariile străine se arătau însă reticiente în fața revenirii în atenția politicii mondiale a problemei reunificării Germaniei. Președintele american, George Bush, a declarat atunci că : “ N-am de gând să dansez pe zidul Berlinului“.
În legătură cu gestul noului govern est-german, la Moscova, purtătorul de cuvânt, Gherasimov, confirmă că nu a aexistat lumină verde de acolo. Măsura ar fi pornit de la Modrow, care ar fi încercat prin deschiderea graniței să dea marea lovitură salvatoare, în speranța că din poziția de om al momentului să poată consolida situația din RDG cu miliardele Bonn-ului, care ar fi fost depășit de situație.
Cancelarul Kohl discută urgent, atât cu noul conducător din RDG, Krenz(care-i răspundea că reunificarea nu se află la ordinea zilei), dar și cu Gorbaciov, care-I cere înțelegere pentru reformele inițiate în RDG, avertizându-l că o accelerare a evenimentelor ar putea duce la haos iar aceasta ar face prost pentru relații germano-sovietice. Totuși cancelarul nu a renunțat și într-un program în 10 puncte prezentat în fața Bundestagului de la Bonn, în 28 noiembrie 1989, a sintetizat principiile pe care le avea în vedere pentru viitorul RDG. El a pornit de la premise: faptul că aliații săi, încă de la încheierea Tratatului cu RDG în 1952, s-au pronunțat pentru unificarea Germaniei, iar prin declarația comună germano-sovietică din 15 iunie 1989, erau consemnate elementele componente ale unei Case Comune Europene, respectul nelimitat al integrității și securității fiecărui stat, precum și dreptul acestuia de a-și allege în mod liber propriul destin politic și social. Neuitând să precizeze că niciodată prețul reunificării nu trebuie să fie ieșirea din NATO, în ultimul punct, 10, Kohl preciza: prin această politică corespunzătoare, noi acționăm pentru o ordine de pace în Europa în cadrul căreia poporul german să-și poată redobândi unitatea sa prin libera autodeterminare.
Atunci, la sfârșitul lui 1989, acel plan în 10 puncte al lui Kohl pentru Unificare, n-a avut ecoul scontat, nici în cancelariile străine, nici în mass-media internațională, nici chiar printer politicienii est-germani. Din partea țării vizate direct, RDG, premierul Modrow și-a reafirmat poziția că reunificarea nu este pe ordinea de zi, iar în Est, cât și în Vest, nimeni nu dorește în mod serios o modificare a echilibrului European. Modrow a propus o continuare pe bază de tratat a relațiilor intergermane. Helmut Kohl a luat în considerație că, atât Gorbaciov, pentru programul său de reforme, cât și Modrow, aveau neapărată nevoie de bani din credite externe. Ori RFG avea o dinamică economică care îi permitea acordarea unui astfel de sprijin financiar. Așa cum a declarat Kohl, în urma discuțiilor sale cu G. Bush și secretarul de stat J. Baker, americanii nu erau dispuși să plătească pentru un ajutor economic substanțial sovieticilor, motivând că nu pot avea aprobarea legislativului, iar conform unor discuții purtate la Moscova era vorba de un volum de 25-30 miliarde de mărci.
Trebuie avut în vedere că cele două state germane aveau un statut special derivate din realitățile postbelice, cele patru mari puteri învingătoare având responsabilități concretizate, nu doar prin tratate, dar și concret, în teren, prin prezența trupelor lor pe teritoriul celor două state, member ale celor două blocuri politico-militare rivale. De aceea, după tatonări, discuții, turnee diplomatice, s-a ajuns la discuții în formula 2+4, adică cele două state germane și cele patru puteri garante, prima debutând în 5 mai 1990 la Berlin.
Cu prilejul celei de a doua runde, la 22 iunie 1990, șeful diplomației sovietice, Eduard Șevarnadze, susținut de omologul său est-german, Meckel, a susținut crearea unor zone tampon pe teritoriul german, drepturile aliaților în Germania să fie păstrate pe o perioadă de tranziție de cinci ani, Berlinul să își pătreze statutul cvadripartit convenit în1972, iar efectivele forțelor armate germane unite să fie redus la 200 000- 250 000 de oameni. Cei doi susțineau că aveau și sprijinul celorlalte state membre ale Tratatului de la Varșovia, întruniți în penultima reuniune a Comitetului Politic Consultativ, desfășurată pe 7 iunie 1990 la Moscova.
În acea vară evenimentele se petrec cu mare repeziciune. În 1 iunie a intrat în vigoare uniunea economică, monetară și socială între RDG și RFG, pas esențial spre unificare, ceea ce a însemnat, între altele, dispariția frontierei intergemane.”
Corneliu Filip în Tratatul de la Varșovia în relațiile internaționale ale epocii sale 1955-1991.
- See more at: http://vox.publika.md/politica/unificarea-germaniei-studiu-de-caz-504010.html#sthash.j3gOIQnY.dpuf
ps
Romania e de zeci ori mai jos, in toate, de cat fosta Germanie de Vest, si nu are acelas sprijin a anglo-saxonilor - in consecinta, problema unirii exista.
Armata ruseasca la Berlin, Praga, Varsovia, Budapesta etc - prezenta un pericol real pentru occidentali - prin toate ei au staruit sa scoata pe rusi de acolo - in special, s-au cheltuit.
Armata ruseasca la Tiraspol cu coloana a 5ea la Chisinau, Balti, ... nu prezinta nici un pericol pentru occidentali. In consecinta, cei bogati nu vor plati pentru plecarea rusilor.
Urmeaza sa faca totul anume romanii, in special cei din Tara, dar si cei sub ocupatie.
P.S. Nu de alta dar... La câte localițăți sunt în R.M. , nu avem bani pentru atâtea plăcuțe bilingve :))))))))))))))))))
P.S. La situația din R.M. mă refeream.
Apropo de discuția noastră vezi exemplul Gorizia (I) - Nova Gorica (SLO).
R. Moldova - România și modelul german de reunificare
Reunirea Basarabiei cu România - un subiect din ce în ce mai aprins atât la București cât și la Chișinău – mi-a reamintit de modelul german de reunificare a celor două Germanii, proces început forțat prin ruperea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989 și finalizat juridic și administrativ la 3 octombrie 1990, dată când pe harta Europei a reapărut Germania reîntregită.
.
În 1986 am vizitat Germania de Est, cea comunistă, partcipând la un schimb de experiență cu jurnaliștii din Magdeburg. În cele câteva zile, am văzut de aproape gardul de sârmă ghimpată dintre nemți și…germani, inclusiv niște cruci ale celor uciși în încercarea lor de a trece dincolo, în Vest. Nu am să uit niciodată cum nemții de dincolo de gard stăteau relaxați și ne priveau zâmbind la noi, cu compătimire – cel puțin așa am perceput eu acele priviri ale militarilor vest-germani. În ultima zi a vizitei am mers la Berlin, de unde urma să luăm avionul spre casă. Prilej de a vedea, de aproape, Zidul… Morții.
.
Zidul Berlinului (în limba germană: Berliner Mauer), un simbol al Războiului Rece și factor declanșator al multor drame umane, a fost construit, pe 12 august 1961, la ordinul liderului comunist Walter Ulbricht, cu acordul liderului sovietic Nichita Hrusciov. La această operațiune, denumită ”Trandafirul”, au participat însă numai militari est-germani, zidul de protecție ”antifascist” având o înălțime de 4m, pe o lungime de cca 160km, cu o fâșie de siguranță lată de 100m, cunoscută ca fâșie a morții. Pentru supravegherea zonei au fost ridicate 300 de turnuri de observație, cel mai celebru având o înălțime de 365m, cu un restaurant rotativ aflat la ultimul etaj.
.
Zidul a constituit o barieră de separare între Berlinul Occidental și Republica Democrată Germană, timp de aproape 28 de ani. A fost construit în perioada postbelică (perioadă în care Germania a fost divizată), în efortul de a stopa consecințele scurgerii de forță de muncă și pierderilor economice asociate cu migrația zilnică a unui mare număr de profesioniști și lucrători calificați est-germani în Vest. Existența, timp de aproape trei decenii a Zidului, a provocat scăderea semnificativă a emigrației (evadați - "Republikflucht" în germană): de la 2,5 milioane, în perioada 1949-1962 și la numai 5000 - între 1962 și 1989, ultima victimă fiind Chris Guefroy, împușcat în februarie 1989.
.
Crearea Zidului Berlinului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană și pentru întregul bloc comunist. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste, insistent afișat în lumea occidentală, în special după împușcarea, intens mediatizată de mass media occidentale, a câtorva sute de evadați est-germani. Liberalizarea politică de la sfârșitul deceniului al nouălea, asociată cu declinul Uniunii Sovietice, a dus la relaxarea restricțiilor la trecerea frontierei est-germane, care au dus, în cele din urmă, la demonstrații de masă și căderea guvernului comunist, condus de Erich Honecher. În momentul când noul guvern a dat publicității, la 9 noiembrie 1989, un decret al oficialităților est-germane care permitea trecerea liberă a frontierei, mase uriașe de est-berlinezi s-au apropiat de zid și, în cele din urmă, au traversat prin toate cele opt puncte de trecere, unindu-se, într-o atmosferă sărbătorească, cu mulțimea din Berlinul Occidental. După câteva săptămâni, Zidul a fost, în cele din urmă, distrus în totalitate, căderea acestei bariere fiind primul pas către reunificarea Germaniei, care a fost încheiată, în mod oficial, pe 3 octombrie 1990.
.
http://www.timpul.md/articol/r--moldova---romania-i-modelul-german-53462.html