Jocul de-a reglementarea conflictului transnistrean
Decizia CEDO de a condamna Rusia în cazul şcolilor transnistrene cu predare în limba română a înfuriat Moscova. MID-ul a reacţionat imediat, calificând verdictul drept „tendenţios”.
Şi iritarea ei, cu siguranţă, nu e din cauza sumei de peste 1 milion de euro prejudiciu moral pe care va trebui să o plătească victimelor discriminării. „Sensibilitatea” lui Putin a avut de suferit din cauza sintagmei „controlul efectiv” pe care au folosit-o judecătorii stabilind rolul Rusiei în Transnistria. Pretenţiile de a ridica în picioare Rusia ca pe o „forţă morală” sunt subminate prin verdictul respectiv.
„Controlul efectiv”
Rusia „controlează efectiv” raioanele transnistrene ale RM, prin urmare este singura responsabilă de violarea dreptului la educaţie pe acest teritoriu, a considerat înalta curte europeană. MID acuză CEDO că a ignorat „argumentele părţii ruse privind participarea activă în rezolvarea problemei exclusiv în calitate de mediator în componenţa formatului internaţional recunoscut al reglementării conflictului transnistrean”.
Astfel, Moscova s-a pomenit într-o situaţie cel puţin jenantă. În timp ce ea depune eforturi pentru a apărea în faţa lumii drept „mediator” în reglementarea conflictului, ei i se spune verde-n ochi că minte, că de ea depinde de fapt încheierea acestui conflict, că ea a îmbrăcat haina de „mediator” şi „pacificator” deasupra uniformei militare. Se năruie şi strategia Moscovei de a crea o nouă imagine Transnistriei, de jucător autonom, dacă nu independent de Rusia. Înlăturarea lui Smirnov de la putere şi „rebranding”-ul Transnistriei au avut un oarecare efect, a produs impresie în Europa, asupra nemţilor în special, s-au făcut primii paşi în direcţia recunoaşterii „egalităţii părţilor” în reglementarea conflictului, Chişinăul a fost presat să poarte negocieri directe cu Tiraspolul, când, deodată, CEDO strigă că „regele e gol”, că Rusia nu a plecat din Transnistria, că ea mai controlează o parte din teritoriul RM. Şi, deodată, jocul de-a reglementarea în formatul 5+2 apare fals, stupid, un spectacol regizat de Moscova.
Transnistria, ca gubernie rusă
MID-ul acuză CEDO că ar fi luat o decizie politică, dar cum altfel puteau să interpreteze judecătorii faptul că aproape întreg bugetul regiunii separatiste este asigurat de Rusia? Încă fiind „preşedinte al Sovietului Suprem”, Evgheni Şevciuk vorbea în Duma de Stat a Federaţiei Ruse despre situaţia dezastruoasă în care se afla „statul” transnistrean, cu un deficit bugetar de 70%, cu o datorie enormă pentru gazele ruseşti, cu o treime din populaţie emigrând din regiune. Bolnavă grav, Transnistria s-ar fi prăbuşit demult fără injecţiile financiare ale Moscovei, dacă ar fi fost obligată să plătească cele 4 miliarde de dolari pe care le datorează „Gazprom”-ului, datorie pe care Kremlinul vrea să o pună azi pe umerii RM. Adică tot noi să plătim pentru întreţinerea separatismului care ne distruge statul. Ca să nu mai vorbim despre refuzul Rusiei de a-şi retrage trupele de pe teritoriul transnistrean al RM. Numirea lui Rogozin în calitate de reprezentant special al preşedintelui rus pentru Transnistria, comportamentul vicepremierului rus la Tiraspol, nu lasă loc de interpretări: Moscova tratează regiunea separatistă ca pe o gubernie rusească, veghind asupra stării sale economice şi sociale, menţinând în mod artificial viaţa „statului transnistrean”.
Aşa că, înainte de a da vina pe CEDO, de a o acuza de „tendenţiozitate”, şi Moscova ar face bine să se uite în oglindă.
Monopol al „pacificării”
Decizia CEDO nu pică bine şi din alt punct de vedere. Tocmai acum, sub pretextul modernizării echipamentului militar pentru forţele de menţinere a păcii dislocate în Transnistria, Moscova a adus, fără să anunţe Chişinăul, armament greu de infanterie, ofensiv, necorespunzător misiunii de pacificare pe care a monopolizat-o. (Acest tip de armament include aruncătoare de bombe, aruncătoare de grenade antiblindate, rachete antiblindate dirijate). În mod cinic, militarii ruşi răspund că e vorba despre o „greşeală”, dar, conform ministrului nostru al Apărării, Vitalie Marinuţă, Rusia nu îşi îndeplineşte angajamentul asumat privind realizarea etapei a doua a protocolului nr. 486 din 27 mai 2003, care stipulează retragerea din Zona de securitate a tehnicii blindate. Prin urmare, această „greşeală” corespunde perfect tacticii ruseşti, nedeclarate până acum, de a menţine pe linia Nistrului, sub camuflajul de unităţi pacificatoare, a unor trupe ofensive, gata să se mişte spre vest. Parafrazându-l pe Cehov, vom spune că armele scoase din depozit în actul întâi trebuie să împuşte în actul al treilea. Dacă Moscova ar nutri gânduri bune faţă de RM, de ce ar monopoliza operaţiunea de pacificare?
Paharul răbdării
Verdictul CEDO afectează cu atât mai mult imaginea retuşată a Rusiei şi este cu atât mai dureros cu cât vine concomitent cu acuzaţiile de şantaj, lansate la adresa ei de comisarul european pentru energie, Gunther Oettinger. Moscova şantajează RM, a declarat Oettinger, iar CEDO a confirmat indirect că Rusia nu joacă onest, corect, nu este sinceră în relaţiile cu „partenerul său strategic”, acţionează perfid, ca, de altfel, de-a lungul întregii perioade a „relaţiilor seculare moldo-ruse”.
Aşa s-a umplut paharul răbdării lui Putin. El s-a enervat şi a admonestat Curtea Europeană pentru Drepturile Omului.
Şi iritarea ei, cu siguranţă, nu e din cauza sumei de peste 1 milion de euro prejudiciu moral pe care va trebui să o plătească victimelor discriminării. „Sensibilitatea” lui Putin a avut de suferit din cauza sintagmei „controlul efectiv” pe care au folosit-o judecătorii stabilind rolul Rusiei în Transnistria. Pretenţiile de a ridica în picioare Rusia ca pe o „forţă morală” sunt subminate prin verdictul respectiv.
„Controlul efectiv”
Rusia „controlează efectiv” raioanele transnistrene ale RM, prin urmare este singura responsabilă de violarea dreptului la educaţie pe acest teritoriu, a considerat înalta curte europeană. MID acuză CEDO că a ignorat „argumentele părţii ruse privind participarea activă în rezolvarea problemei exclusiv în calitate de mediator în componenţa formatului internaţional recunoscut al reglementării conflictului transnistrean”.
Astfel, Moscova s-a pomenit într-o situaţie cel puţin jenantă. În timp ce ea depune eforturi pentru a apărea în faţa lumii drept „mediator” în reglementarea conflictului, ei i se spune verde-n ochi că minte, că de ea depinde de fapt încheierea acestui conflict, că ea a îmbrăcat haina de „mediator” şi „pacificator” deasupra uniformei militare. Se năruie şi strategia Moscovei de a crea o nouă imagine Transnistriei, de jucător autonom, dacă nu independent de Rusia. Înlăturarea lui Smirnov de la putere şi „rebranding”-ul Transnistriei au avut un oarecare efect, a produs impresie în Europa, asupra nemţilor în special, s-au făcut primii paşi în direcţia recunoaşterii „egalităţii părţilor” în reglementarea conflictului, Chişinăul a fost presat să poarte negocieri directe cu Tiraspolul, când, deodată, CEDO strigă că „regele e gol”, că Rusia nu a plecat din Transnistria, că ea mai controlează o parte din teritoriul RM. Şi, deodată, jocul de-a reglementarea în formatul 5+2 apare fals, stupid, un spectacol regizat de Moscova.
Transnistria, ca gubernie rusă
MID-ul acuză CEDO că ar fi luat o decizie politică, dar cum altfel puteau să interpreteze judecătorii faptul că aproape întreg bugetul regiunii separatiste este asigurat de Rusia? Încă fiind „preşedinte al Sovietului Suprem”, Evgheni Şevciuk vorbea în Duma de Stat a Federaţiei Ruse despre situaţia dezastruoasă în care se afla „statul” transnistrean, cu un deficit bugetar de 70%, cu o datorie enormă pentru gazele ruseşti, cu o treime din populaţie emigrând din regiune. Bolnavă grav, Transnistria s-ar fi prăbuşit demult fără injecţiile financiare ale Moscovei, dacă ar fi fost obligată să plătească cele 4 miliarde de dolari pe care le datorează „Gazprom”-ului, datorie pe care Kremlinul vrea să o pună azi pe umerii RM. Adică tot noi să plătim pentru întreţinerea separatismului care ne distruge statul. Ca să nu mai vorbim despre refuzul Rusiei de a-şi retrage trupele de pe teritoriul transnistrean al RM. Numirea lui Rogozin în calitate de reprezentant special al preşedintelui rus pentru Transnistria, comportamentul vicepremierului rus la Tiraspol, nu lasă loc de interpretări: Moscova tratează regiunea separatistă ca pe o gubernie rusească, veghind asupra stării sale economice şi sociale, menţinând în mod artificial viaţa „statului transnistrean”.
Aşa că, înainte de a da vina pe CEDO, de a o acuza de „tendenţiozitate”, şi Moscova ar face bine să se uite în oglindă.
Monopol al „pacificării”
Decizia CEDO nu pică bine şi din alt punct de vedere. Tocmai acum, sub pretextul modernizării echipamentului militar pentru forţele de menţinere a păcii dislocate în Transnistria, Moscova a adus, fără să anunţe Chişinăul, armament greu de infanterie, ofensiv, necorespunzător misiunii de pacificare pe care a monopolizat-o. (Acest tip de armament include aruncătoare de bombe, aruncătoare de grenade antiblindate, rachete antiblindate dirijate). În mod cinic, militarii ruşi răspund că e vorba despre o „greşeală”, dar, conform ministrului nostru al Apărării, Vitalie Marinuţă, Rusia nu îşi îndeplineşte angajamentul asumat privind realizarea etapei a doua a protocolului nr. 486 din 27 mai 2003, care stipulează retragerea din Zona de securitate a tehnicii blindate. Prin urmare, această „greşeală” corespunde perfect tacticii ruseşti, nedeclarate până acum, de a menţine pe linia Nistrului, sub camuflajul de unităţi pacificatoare, a unor trupe ofensive, gata să se mişte spre vest. Parafrazându-l pe Cehov, vom spune că armele scoase din depozit în actul întâi trebuie să împuşte în actul al treilea. Dacă Moscova ar nutri gânduri bune faţă de RM, de ce ar monopoliza operaţiunea de pacificare?
Paharul răbdării
Verdictul CEDO afectează cu atât mai mult imaginea retuşată a Rusiei şi este cu atât mai dureros cu cât vine concomitent cu acuzaţiile de şantaj, lansate la adresa ei de comisarul european pentru energie, Gunther Oettinger. Moscova şantajează RM, a declarat Oettinger, iar CEDO a confirmat indirect că Rusia nu joacă onest, corect, nu este sinceră în relaţiile cu „partenerul său strategic”, acţionează perfid, ca, de altfel, de-a lungul întregii perioade a „relaţiilor seculare moldo-ruse”.
Aşa s-a umplut paharul răbdării lui Putin. El s-a enervat şi a admonestat Curtea Europeană pentru Drepturile Omului.