România faţă în faţă cu antiromânismul sincer şi proeuropenismul mimat
Se mai încheie o săptămână de incertitudini şi marasm politic. De parcă cineva le-a luat cu desăvârşire minţile, politicienii nr. 1 bat câmpii, deraiază de pe şine, sar de pe carosabil.
La rândul ei, presa a luat-o şi ea pe urmele politicienilor, fiind obsedată doar de un singur subiect – alegerea preşedintelui. Viaţa însă e mai bogată în evenimente şi nuanţe.
Un asemenea eveniment, care ar fi trebuit să capteze atenţia jurnaliştilor de la Chişinău, mai ales a celor declaraţi proeuropeni şi proromâni este cel legat de . recentele „scântei” din relaţiile României cu Serbia. Incidentul în cauză are o morală mai profundă decât cea care se vede la suprafaţă. Din păcate, precum am spus, armata noastră de analişti politici, specialişti în a desface firul în patru când e vorba de fleacuri, a trecut cu o inexplicabilă indiferenţă faţă de acest episod. Ceea ce mi se pare demn de remarcat e operativitatea cu care şi-a sincronizat mesajele aşa-zisa presă internaţională, simplificând voit lucrurile, distorisionându-le chiar, aşa cum convine guvernelor care o plătesc. Această presă acuză România că „a blocat aderarea Serbiei la UE”.
Să trecem la morala acestui episod. Sunt uluitoare similitudinile dintre insistenţa cu care liderii Serbiei împart în două tabere adverse comunitatea românească din Valea Timocului – în vlahi şi români – şi insistenţa cu care liderii politici ai R. Moldova de la 90 încoace îi împart pe românii moldoveni în „moldoveni etnici” şi români. Ideologii moldovenismului primitiv de la Chişinău (dirijaţi de la Moscova) promovează aceeaşi filozofie antiromânească, separatistă, de izolare a românilor etnici din R. Moldova de matca lor istorică, România, ca şi liderii Serbiei. Evident, România nu poate admite o asemenea ideologie şi practică, mai ales în contextul în care ea, România, la ea acasă, este un model european de atitudine faţă de minorităţile naţionale. Standardele duble nu sunt bune nicăieri şi nu fac bine nicăieri. Serbia, care pretinde că e o ţară europeană democratică şi speră la acceptarea ei cât mai rapidă în UE, face dovada acestor standarde duble: se pronunţă pentru respectarea drepturilor minorităţilor în alte părţi, dar la ea acasă promovează o politică de asimilare şi lichidare a comunităţii româneşti.
O a doua parte a moralei despre care vorbeam mai sus vizează, din nou, şi realităţile din R. Moldova. Există la Chişinău politicieni, nu e vorba numai despre alde Dodon şi Stepaniuc, ci chiar şi despre unii din echipa de la guvernare, care se declară proeuropeni şi adepţi ai integrării europene, dar care sunt antiromâni deschişi, nu recunosc identitatea românească (lingvistică şi etnică) a populaţiei majoritare din R. Moldova, pledează deschis pentru existenţa limbii şi naţiunii moldoveneşti, diferită de cea română, optează pentru integrarea R. Moldova în EU, dar nu prin România, ci prin alte ţări şi fără România. Povestea e veche şi cunoaştem bine cine sunt autorii ei. Aceşti politicieni, prin politica lor faţă de România, demonstrează un adevăr foarte important: nu poţi fi, concomitent, şi proeuropean, şi antiromân. (Acest adevăr se referă şi la comportamentul elitelor politice din Serbia). Aş merge mai departe şi aş formula şi mai categoric această teză: în R. Moldova, dacă eşti cu adevărat proeuropean, eşti şi proromân.
La această concluzie ar mai fi de adăugat o precizare: România a mai demonstrat o dată că nu există loc pentru compromis atunci când e pusă în joc soarta unei comunităţi româneşti, indiferent cât de numeroasă e şi unde e amplasată ea geografic...