Comentariu: Alianţa se pregăteşte să moară

1. „În ziua de 11 noiembrie 1997, Veronica hotărî că sosise, în fine!, momentul să se sinucidă. Îşi făcu meticulos curăţenie în camera pe care o închiriase într-o mănăstire de călugăriţe, opri încălzirea, se spălă pe dinţi şi se culcă. Luă de pe noptieră cele două flacoane cu pastile de dormit. În loc să le sfărîme şi să le amestece cu apă, se hotărî să le ia una cîte una, căci întotdeauna e o mare distanţă între intenţie şi faptă, or ea voia să aibă libertatea de a se răzgîndi la jumătatea drumului”.

2. În ziua de 16 decembrie 2011 (sau poate mai devreme) Alianţa pentru Integrare Europeană hotărî că sosise, în fine!, momentul să se sinucidă. Îşi făcu meticulos ordine în documente şi acţiuni – mai încercă odată să voteze pentru Preşedinte, mai votă ulterior nişte legi pe care le datora partenerilor externi, dar şi cetăţenilor, opri cele mai importante procese în loc (perfecţionarea legislaţiei antiraider, onorarea obligaţiunilor în vederea obţinerii unui regim liberalizat de vize cu UE etc.), se spălă pe mîini şi… se culcă pe cealaltă ureche. Luă din mîinecă doi aşi şi, în loc să-i sfărîme, să le dea foc şi să le arunce cenuşa pe vînt ca nimeni să nu-şi mai amintească de ei, îi vîri în cap presei, apoi poporului, cu gîndul că întotdeauna e mare distanţă între intenţie şi faptă. Or, Alianţa vroia să mai aibă şi posibilitatea să se răzgîndească la jumătate de drum.
Primul alineat e începutul din celebrul roman a lui Paulo Coelho „Veronica se pregăteşte să moară”, al doilea e o descriere mai poetică a situaţiei legate de alegerea Preşedintelui Republicii Moldova. Or, astăzi denumirea romanului lui Coelho se potriveşte cît se poate de bine situaţiei politice din ţara noastră. Alianţa pentru Integrare Europeană a nimerit într-o capcană, iar uşile, căile de ieşire s-au cam închis.

În genere, în ultimul an Alianţa a tot dat constant prin gropi, a făcut greşeală după greşeală, iar acum a ajuns în situaţia în care numai o minune o poate salva. Cea mai mare greşeală Alianţa a făcut-o atunci cînd a decis să amîne practic timp de un an soluţionarea problemei alegerii Preşedintelui. În această perioadă, relaţiile dintre partidele Alianţei s-au acutizat la maximum, inclusiv datorită campaniei electorale a alegerilor locale generale, iar pe fonul certurilor permanente din AIE comuniştii nu au avut decît să-şi consolideze rîndurile. Nimeni nu şi-a bătut capul de atragerea voturilor de la comunişti, deşi, pe fonul acestei situaţii, AIE era prea puţin atractivă pentru opoziţia parlamentară. Dacă a şi existat o şansă reală ca să se reuşească atragerea voturilor de la PCRM, aceasta a fost imediat după ultimele alegeri parlamentare. Deruta care domnea în rîndurile comuniştilor, mulţi dintre care erau îngroziţi de perspectiva rămînerii în continuare în opoziţie, dar şi de creşterea numărului simpatizanţilor AIE, constituia un fon aproape perfect pentru alegerea şefului statului cu ajutorul unor deputaţi din PCRM. Dar, această şansă istorică şi unică în felul său a fost irosită din cauza lipsii de clarviziune a politicienilor din AIE, din cauza dorinţei de a prelungi cu orice preţ durata aflării la guvernare.
Ce a urmat, nu este un secret pentru nimeni. Transfugi, alegeri locale, certuri, atacuri de raider, reglări de conturi, demisii, coaliţii şi înţelegeri de moment cu comuniştii din toate părţile – toate acestea au clătinat serios barca Alianţei, care în toamnă ajunsese să nu mai fie atractivă nici măcar pentru toţi membrii ei, nu tocmai pentru societate.
Politica „călcatului pe greblă” a continuat în toamna lui 2011. Începînd cu luna septembrie, Alianţa s-a pomenit în situaţia de „uzurpator al puterii în stat”. Cel puţin, aşa au prezentat lucrurile comuniştii şi unele forţe politice din afara Parlamentului. Nu se ştie pe cît de întemeiate au fost aceste acuzaţii din punct de vedere juridic, căci aici opiniile specialiştilor se împărţise, cert este că Alianţa nu a ştiut să dea o replică pe măsură. Iar protestele ulterioare organizate de comunişti doar au întărit în subconştientul unei importante părţi a electoratului ideea că Alianţa este un balaur cu trei capete, care are un singur scop – să se menţină la putere cu orice preţ. În loc să contrapună acestor acuzaţii ale opoziţiei rezultatele unei guvernări de succes (cum a fost în 2010), partidele din AIE au început reglările de conturi cu o amploare şi mai mare. Situaţiile paradoxale cînd Guvernul era criticat mai mult de cei aflaţi la guvernare decît cei aflaţi în opoziţie s-au ţinut lanţ, după cum s-au ţinut lanţ şi acuzaţiile reciproce, încercările de blocaj artificial la nivel legislativ şi executiv.

Preocupată de lupte interne, Alianţa nici măcar nu a avut capacitatea să folosească oportunitatea unică în felul său de a depăşi criza politică care a apărut ca urmare a plecării din PCRM a grupului Dodon. Astfel, în premieră apăruseră 62 de voturi necomuniste şi s-a văzut cu ochiul liber că această situaţie i-a alarmat la modul serios pe cei din opoziţia parlamentară. Dar degeaba şi-au făcut griji comuniştii, căci Alianţa, în loc să identifice o modalitate de a alege Preşedintele cu aceste voturi, a început să caute motive pentru a zădărnici cu orice preţ acest proces. Astfel, societatea a mai primit încă o dovadă că ceea ce declarau comuniştii este adevărat şi anume că nu lipsa de voturi împiedică Alianţa să asigure depăşirea crizei politice, ci interesele personale, de grup, de partid pe care le au cei de la guvernare.
Au urmat două greşeli fatale pentru Alianţă – fixarea datei alegerilor prezidenţiale pentru 18 noiembrie, iar ulterior pentru 16 decembrie. Ambele tentative au eşuat – în primul caz, pentru că nici un candidat nu s-a înscris în cursa pentru Preşedinţie, iar în al doilea caz nu au ajuns voturile necesare pentru alegerea şefului statului. Fixînd pe nepregătite data ambelor tentative, Alianţa a mai transmis încă un semnal în societate că nu are capacitatea de a soluţiona criza politică cu care se confruntă ţara. Iar show-ul care a însoţit cea de-a doua tentativă de alegere a Preşedintelui (prezentări de buletine în public, suspiciuni, acuzaţii reciproce etc.) doar a amplificat acest mesaj.

Cireaşa de pe tort a fost însă decizia lui Marian Lupu de a nu mai candida la funcţia de Preşedinte. Cel puţin pentru data de 15 ianuarie. Dacă e să credem liberalilor şi liberal-democraţilor, ei au aflat despre această decizie din presă. Astfel, Alianţa a dovedit că, dacă pînă acum avea candidat, dar nu putea alege Preşedintele, acum nici măcar candidat nu mai are. Aceasta pentru că liderii AIE nu s-au convocat după decizia respectivă, nu au discutat ce vor face în continuare, cine va fi candidatul AIE în preconizatele alegeri. Şi oamenii au înţeles că aici pot exista doar două explicaţii: sau celor din AIE le este în cot şi nu-i mai preocupă deloc alegerea Preşedintelui şi depăşirea crizei politice, sau au pus din nou la cale o şmecherie pentru a îndepărta momentul deznodămîntului. Iar acest lucru poate fi făcut pe două căi: 1) se mizează că Curtea Constituţională va anula valabilitatea alegerilor din 16 decembrie şi atunci cele din 15 ianuarie vor trebui anulate, iar procedura de alegere a Preşedintelui începută de la zero; 2) s-a decis în taină că, neexistînd un candidat pentru alegerile din 15 ianuarie, se va repeta situaţia cu alegerile din 18 noiembrie. Adică, acestea nu vor avea loc.
Dar, şi în primul caz, şi în cel de-al doilea, situaţia este una destul de periculoasă. Prea mult timp s-a jucat AIE cu aşteptările electoratului şi prea mult timp a testat răbdarea comuniştilor. Asupra Alianţei deja planează două mari pericole: posibilitatea ca tot mai multă lume să creadă că AIE cu adevărat a uzurpat puterea în stat; posibilitatea ca dezamăgirea electoratului democratic să crească şi mai mult. Nici în primul caz, nici în cel de-al doilea, Alianţa nu iese în cîştig. Din contra…

Mai există o presupunere: Alianţa a hotărît conştient că a venit timpul să se sinucidă. S-ar putea ca decizia de suicid să fie una comună, chiar dacă la ea s-a ajuns mai mult la nivel intuitiv, fără careva înţelegeri verbale sau scrise. Probabil, liderii AIE înţeleg că guvernarea în trei nu mai merge, dar nimeni nu-şi asumă riscul să asasineze Alianţa. Şi în această situaţie suicidul este cea mai bună soluţie. Cel puţin, aşa pot crede liderii AIE.

La momentul actual, este clar că Alianţa se pregăteşte să moară, după cum este clar că AIE 3 nu poate exista. Fie că voturile cetăţenilor (din motivele expuse mai sus) nu vor permite acest lucru, fie că liderii partidelor de orientare democratică, după două tentative de guvernare în comun, îşi vor da seama că nu are sens să mai încerce încă o dată.

Şi dacă zarurile au fost aruncate, cum rămîne cu sindromul sinucigaşului? Or, se ştie că mulţi dintre cei care decid să-şi pună capăt zilelor, în adîncul sufletului speră că vor fi salvaţi. Teamă mi-e că, la un moment dat, liderii AIE vor ajunge în situaţia Veronicăi din romanul lui Coelho, dar va fi tîrziu.

tribuna