Unde chefuiau nomenclaturiştii din Republica Moldova

 
 
Secvenţă din filmul "Banchet cu Baltasar sau o noapte cu Stalin" 1989. Gustul pentru lux al lui Stalin era binecunoscut şi s-a transmis şi nomeclaturiştilor de rând, chiar şi celor din RSSM

 




Dincolo de retorica oficială care punea accentul pe echitatea socială, comunismul a însemnat existenţa unor privilegii pentru nomenclatura de partid, în contrast cu nivelul de viaţă destul de modest al oamenilor de rând. Acest lucru este confirmat de un document din 1987, descoperit recent în arhiva fostului Comitet Central al Partidului Comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (CC al RSSM) şi marcat drept „strict secret” până nu demult.
Este vorba despre o decizie a CC de la Chişinău, din 9 iunie 1987, intitulată „Despre utilizarea obiectelor «de prestigiu» pentru necesităţile oamenilor muncii”. Este unul dintre primele cazuri când se recunoaşte deschis existenţa privilegiilor de care se bucura nomenclatura comunistă, păstrate discret de ochii lumii sau negate anterior.
„Perestroika” şi componenta sa „glasnosti”, adică transparenţă (numită în presa de la Chişinău a epocii cu un termen greşit – „publicitate”), au marcat începutul dezvăluirilor pe această temă, ceea ce a contribuit la apropierea momentului de prăbuşire a regimului.
 
Case de oaspeţi cu marmură, covoare scumpe şi veselă de porţelan
 
Din documentul menţionat aflăm că, în perioada anilor 1964-1983, au fost construite 167 de localuri de relaxare de lux pentru nomenclaturişti, pentru asta fiind cheltuite sume exorbitante. Aproape jumătate din aceşti bani proveneau din surse neidentificate, fără nicio evidenţă contabilă. Numai la construcţia a 86 din cele 167 de imobile au fost cheltuite 6,4 milioane de ruble sovietice (în condiţiile în care salariul mediu era mai mic de 100 de ruble). Pentru celelalte 81 de localuri nu se ştie exact suma folosită.
 
Aceste locuri luxoase cu acces strict limitat erau construite sub diferite denumiri – case de oaspeţi, case ale vinificatorilor, livădarilor sau pădurarilor, săli de banchete şi de degustare, saune, băi şi altele. Pentru construirea a 90 de băi şi saune s-a cheltuit, de pildă, peste jumătate de milion de ruble, pentru sălile de degustare – 1,5 milioane de ruble, iar întreţinerea lor se ridica la aproape 200.000 de ruble anual. Cele mai multe astfel de localuri se aflau în raioanele Orhei, Glodeni, Dubăsari, Străşeni, Suvorov (azi Ştefan Vodă), Ungheni, Nisporeni, Criuleni, Făleşti, Kutuzov (azi Ialoveni), precum şi în oraşele Bălţi şi Chişinău.
 
Pentru construcţia şi finisarea acestora s-au utilizat materiale costisitoare, precum marmură, granit, lemn preţios, oţel de calitate superioară. Imobilele erau echipate cu mobilier şi covoare scumpe, mese de biliard, bazine de înot. Totodată, erau asigurate cu televizoare, frigidere, veselă de porţelan, pahare de cristal şi alte articole ce nu puteau fi găsite uşor în vânzare liberă de către muritorii de rând. Asta găseai, bunăoară, la baza de odihnă „Vânătorul” din Ungheni, Casa livădarilor din colhozul „Zarea Moldavii” din raionul Făleşti, restaurantul din satul Dolna, raionul Nisporeni, Casa vinificatorului din sovhozul „Victoria”, raionul Kotovsk (azi Hânceşti).
 
Relaxare şi confort doar pentru şefi
 
Numai în oraşul Chişinău existau 60 de băi finlandeze, apărute pe lângă 48 de întreprinderi industriale, majoritatea acestora funcţionând fără a fi înregistrate conform legislaţiei în vigoare. În câteva din acestea aveau acces uneori şi muncitorii, însă în cele mai multe dintre ele se relaxau doar conducătorii întreprinderilor şi apropiaţii lor. Asociaţia forestieră din Chişinău, de exemplu, avea o baie-saună în vecinătatea pădurii de la Togatin. Comitetul orăşenesc pentru sport din Chişinău deţinea o baie-saună la Ghidighici, în apropierea lacului de acumulare. Aceasta era utilată cu televizor color, magnetofon „Eletronika 50D”, mobilier scump şi era accesibilă unui cerc restrâns de persoane. Şi Comitetul Central al Comsomolului din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească avea o casă de odihnă şi o baie-saună la Ghidighici, pe care o foloseau numai câţiva dintre şefii tineretului comunist. Situaţii similare erau înregistrate la administraţia moldovenească a aviaţiei civile, la uzina „Signal”, în numeroase firme de construcţie, la departamentele „Measomoltorg” şi „Moldavproiectmebel”.
 
Lux şi dezmăţ finanţate de economia subterană
 
Casele de odihnă, restaurantele speciale, băile-saună şi sălile de degustare erau doar un paravan pentru asigurarea bunăstării şi a privilegiilor nomenclaturii comuniste. Existenţa acestora confirmă caracterul de castă al conducerii de vârf al Partidului Comunist şi al elitei economice din URRS în general şi din RSSM în particular. Muncitorii şi ţăranii, pe care partidul pretindea că îi reprezintă, nici nu ştiau de existenţa acestor localuri „de prestigiu” în care domneau dezmăţul sexual, abundenţa de bucate şi băuturi spirtoase. Comuniştii de rând erau prostiţi într-un hal fără de hal – ei plăteau cotizaţii, înghiţeau promisiuni deşarte şi sorbeau din cafeaua artificială fabricată din orz. Mai mult, aceste baze de odihnă pentru nomenclatură, construite de multe ori ilegal, din surse neidentificate, confirmă încă o dată existenţa unei viguroase economii subterane pe vremea sovietelor.