Cine sunt psihoterapeutii?

Cine sunt cei care devin terapeuti?Psihoterapeutii sunt de obicei psihiatri, psihologi, asistenti sociali si, mai rar, teologi sau filosofi. Dar dincolo de pregatirea sau de profesia lor de baza, sunt oameni cu propriile lor dorinte, sperante, nevoi, probleme etc., adica niste oameni obisnuiti.Ce ii atrage catre domeniul acesta?E uimitor cat de multi oameni se inscriu in fiecare an la multele facultati de psihologie din tara, cu intentia de a deveni psihoterapeuti. E adevarat ca mai tarziu, cand devin constienti de durata mare a formarii ca terapeut, precum si de efortul emotional si mai ales financiar necesar, multi renunta, orientandu-se spre zonele psihologiei aplicate unde investitia este mai mica si rezultatele apar mai repede (recrutari de personal, psihologia organizatiilor etc.). Dar ramane totusi un numar important de absolventi de psihologie si medicina care se indreapta spre psihoterapie. De ce? E dificil de spus ce atrage oamenii sa devina psihoterapeuti. O parte a raspunsului este impartita cu toti cei care isi aleg meserii dedicate ajutorarii altor oameni, cum ar fi medicii si asistentele medicale, asistentii sociali, profesorii si educatorii, preotii etc., oameni impinsi de anumite resorturi interioare sa aiba grija de altii – fie pentru ca acesta a fost rolul lor in familia de origine, fie pentru ca acesta e modul in care se valorizeaza pe sine, fie datorita un conceptii de viata mai mult sau mai putin idealiste in care altruismul este o valoare de baza. O alta parte a raspunsului are insa de-aface cu zona intunecata din noi...Sunt ei insisi oameni “cu probleme”?Desi aproape toti psihoterapeutii sunt bine intentionati, dedicati meseriei lor si ideii de intrajutorare a semenilor si echilibrati din punct de vedere emotional, nu toti sunt astfel. Unii dintre ei si-au dorit sa devina psihoterapeuti in incercarea, adesea inconstienta, de a-si rezolva propriile lor conflicte emotionale. Desi cele mai multe dintre aceste conflicte sunt de natura nevrotica, ele pot fi de asemenea de natura narcisistica sau din categoria borderline.Unii terapeuti, in mod inconstient, pot atribui pacientilor probleme care le apartin de fapt lor, psihoterapeutilor. De exemplu, un psihoterapeut care trece el insusi printr-un divort, poate crede ca si pacientul sau, aflat deasemeni in divort, are acelasi gen de sentimente ca si el – ceea ce este posibil, dar nu poate fi luat ca atare fara a verifica.Alti terapeuti pot sa isi trateze pacientii asa cum si-ar fi dorit ei insisi sa fe tratati.De exemplu, un psihoterapeut care provine dintr-o familie abuziva, va trata cu excesiva protectie un pacient care deasemeni are un trecut de abuz, desi o astfel de protectie nu face decat sa puna pacientul in postura de copil incapabil sa se protejeze singur si deci sa ii faca un deserviciu.Exista desemeni posibilitatea ca un psihoterapeut sa se foloseasca de pacienti pentru a-si satisface propriile nevoie narcisice. De exemplu, cineva care nu a fost niciodata multumit de atentia si apreciarea primita, copil fiind, ar putea deveni psihoterapeut pentru a se putea bucura, in mod compensator, de atentia si aprecierea pacientilor sai.Unii dintre cei cu astfel de probleme, daca sunt capabili sa inteleaga si sa-si controleze tendintele lor cele mai problematice, pot fi foarte buni psihoterapeuti, in special pentru pacientii de tip borderline, pentru ca pot empatiza si rezona usor cu astfel de pacienti. Exista totusi riscul sa se supraidentifice cu pacientii lor, sa fie prea maternali sau sa dea prea mult de la ei, sa incalce principiile etice sau sa realizeze diverse puneri in act (adica sa puna in practica dorinte sau fantasme de-ale lor). Pentru psihoterapeutii din aceasta categorie, psihoterapie individuala intensiva este deosebit de importanta.Care sunt trasaturile de personalitate si experientele considerate necesare pentru a deveni un bun terapeut?In primul rand, e necesar un anumit grad de stabilitate. Deasemeni, sunt importante calitati precum preocupare pentru ceilalti, dedicatie, integritate, constiinciozitate, competitivitate, inteligenta. Capacitatea de insight - adica abilitatea de a privi in tine insuti sau abilitatea de a intelege dedesubturile psihologice ale unui comportament, al tau sau al altuia - este una din cele mai importante insusiri. Am lasat la urma poate cea mai importanta trasatura - capacitatea de a empatiza, adica de a simti ceea ce simte cel de langa tine, fara a te identifica total cu el sau cu simtamintele lui. Carl Rogers – fondatorul psihoterapiei centrate pe persoana – considera empatia ca fiind una dintre cele trei conditii absolut necesare (si suficiente, spunea el...) pentru a ajuta psihoterapeutic un om in suferinta.E de asemeni necesar pentru un psihoterapeut sa fi avut parte in cursul propriei sale vieti de o anume suferinta, depresie sau conflict nevrotic, fara de care e dificil sa intelegi si sa empatizezi cu cei care sufera. Freud spunea ca “un anumit grad de nevrotism este de o valoare inestimabila In calitate de forta care te impinge inainte, In special pentru un psiholog.” O conceptie despre viata care balanseaza intre pesimism si realism e de asemenea necesara. De obicei, prea mult optimism e asocial cu un anumit grad de negare a dificultatilor vietii si nu ajuta atunci cand vine vorba de intelegerea unui conflict interior. Deasemeni, un psihoterapeut trebuie sa fie capabil sa asculte fara a simti nevoia sa intrerupa. In plus, trebuie sa fie capabil sa suporte critica sau ostilitatea unora dintre pacienti fara a simti nevoia sa riposteze. Nu in cele din urma, intuitia si creativitatea sunt necesare in fiecare sedinta, neexistand retete in acest domeniu in care fiecare afirmatie a pacientului deschide, teoretic, sute de posibilitati de intelegere si interventie.Cum le influenteaza viata practica psihoterapiei?Psihoterapia, atunci cand este facuta bine, poate fi extraordinar de satisfacatoare si stimulativa din punct de vedere intelectual pentru cel care o practica. Pe de alta parte insa, unul din cele mai dificile aspecte ale acestei activitati este nevoia permanenta de a te confrunta cu propriile tale probleme, de genul celor mentionate mai sus, si de a le diferentia de problemele pacientilor. O astfel de confruntare presupune atat o atentie permanenta indreptata catre sine, cat si un efort organizat de discutare a problemelor personale cu un alt psihoterapeut.O alta consecinta a practicarii acestei meserii este, adesea, izolarea care apare ca urmare a numeroaselor ore petrecute cu pacientii. Desi un psihoterapeut nu este aproape niciodata singur, el nu poate relationa cu pacientii sai de la egal la egal, nu se poate confesa lor si nu poate glumi cu ei doar de dragul de a glumi. Ori tocmai de aceast fel de interactiune relaxata si relaxanta, libera de orice constrangeri, hranitoare din punct de vedere afectiv, este ceea ce lipseste multora dintre psihoterapeutii care muncesc intr-un cabinet individual.Una dintre cele mai subtile consecinte ale alegerii acestei profesii se refera la faptul ca, datorita activitatii lor, psihoterapeutii devin mult mai sensibili la aspectele interpersonale problematice din viata lor personala, fiind capabili sa vada probleme acolo unde altii din jurul lor nu vad niciuna sau le minimalizeaza. E ca si cum practica psihoterapiei te inzestreaza cu o pereche de ochelari care amplifica teribil de mult perceptia oamenilor din jur si a relatiilor cu acestia. A fi capabil sa vezi mai mult decat altii ceea ce este rau, deficitar, stramb sau de-a dreptul patologic in jurul tau nu este neaparat o binecuvantare - insatisfactia cu propria viata sau chiar depresia fiind un pericol real pentru multi psihoterapeuti. In asemenea situatii, devine evidenta nevoia de a apela, in calitate de pacient, la un coleg psihoterapeut.In ce consta pregatirea ca terapeut?Presupunand ca cineva este suficient de stabil dpdv psihologic, are niste caracteristici personale favorabile, un anumit grad de intelegere de sine ca urmare a unei psihoterapii sau psihanalize personale si o experienta de viata consistenta sau cel putin normala pentru varsta sa, atunci acel cineva trebuie sa invete teorii si tehnici, participand la cursuri sau citind carti, si sa obtina o anumita experienta practica, sub supravegherea unui supervisor, pentru a putea deveni psihoterapeut. De obicei, e nevoie de o permanenta informare prin intermediul cartilor si a workshop-urilor specializate pentru a ramane competitiv.