Mihai Eminescu
La 15 ianuarie se implinesc 157 ani de la nasterea poetului.La steaua La steaua care-a rasaritE-o cale-atat de lunga,Ca mii de ani i-au trebuitLuminii sa ne-ajunga.Poate de mult s-a stins in drumIn departari albastre,Iar raza ei abia acumLuci vederii noastre,Icoana stelei ce-a muritIncet pe cer se suie:Era pe cand nu s-a zarit,Azi o vedem, si nu e.Tot astfel cand al nostru dorPieri in noapte-adanca,Lumina stinsului amorNe urmareste inca.
Floare-albastra
- Iar te-ai cufundat in stele
Si in nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita incalte,
Sufletul vietii mele.
In zadar rauri in soare
Gramadesti-n a ta gandire
Si campiile asire
Si intunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urca-n cer varful lor mare -
Nu cata in departare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.
- Hai in codrul cu verdeata,
Und-izvoare plang in vale,
Stanca sta sa se pravale
In prapastia mareata.
Acolo-n ochi de padure,
Langa balta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea in foi de mure.
Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de ma iubesti.
Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Sa-ti astup cu dansul gura.
De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Caci va fi sub palarie -
S-apoi cine treaba are!
Cand prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gat.
Pe carare-n bolti de frunze,
Apucand spre sat in vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n intunecime:
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?
Inc-o gura - si dispare...
Ca un stalp eu stam in luna!
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra -
Floare-albastra! floare-albastra!...
Totusi este trist in lume!
O, mama...
O, mama, dulce mama, din negura de vremi
Pe freamatul de frunze la tine tu ma chemi;
Deasupra criptei negre a sfantului mormant
Se scutura salcamii de toamna si de vant,
Se bat incet din ramuri, ingana glasul tau...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Cand voi muri, iubito, la crestet sa nu-mi plangi;
Din teiul sfant si dulce o ramura sa frangi,
La capul meu cu grija tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei sa cada a ochilor tai stropi;
Simti-o-voi odata umbrind mormantul meu...
Mereu va creste umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar daca impreuna va fi ca sa murim,
Sa nu ne duca-n triste zidiri de tintirim,
Mormantul sa ni-l sape la margine de rau,
Ne puna-n incaperea aceluiasi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sanul meu...
Mereu va plange apa, noi vom dormi mereu.
Diana
Ce cauti unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurator
Si unde pasarile-ntruna
Se-ntrec cu glas ciripitor?
N-auzi cum frunzele-n poiana
Soptesc cu zgomotul de guri
Ce se saruta, se harjoana
In umbr-adanca de paduri?
In cea oglinda miscatoare
Vrei sa privesti un straniu joc.
O apa vecinic calatoare
Sub ochiul tau ramas pe loc?
S-a desprimavarat padurea,
E-o noua viata-n orice zvon,
Si numai tu gandesti aiurea,
Ca tanarul Endymion.
De ce doresti singuratate
Si glasul tainic de izvor?
S-auzi cum codrul frunza-si bate,
S-adormi pe verdele covor?
Iar prin lumina cea rarita,
Din valuri reci, din umbre moi,
S-apar-o zana linistita
Cu ochii mari, cu umeri goi?
Ah! acum crengile le-ndoaie
Mainute albe de omat,
O fata dulce si balaie,
Un trup inalt si mladiet.
Un arc de aur pe-al ei umar,
Ea trece mandra la vanat
Si peste frunze fara numar
Abia o urma a lasat.
Venetia
S-a stins viata falnicei Venetii,
N-auzi cantari, nu vezi lumini de baluri;
Pe scari de marmura, prin vechi portaluri,
Patrunde luna, inalbind peretii.
Okeanos se plange pe canaluri...
El numa-n veci e-n floarea tineretii,
Miresei dulci i-ar da suflarea vietii,
Izbeste-n ziduri vechi, sunand din valuri.
Ca-n tintirim tacere e-n cetate.
Preot ramas din a vechimii zile,
San Marc sinistru miezul noptii bate.
Cu glas adanc, cu graiul de Sibile,
Rosteste lin in clipe cadentate:
"Nu-nvie mortii - e-n zadar, copile!"
Cugetarile sarmanului Dionis
Ah! garafa pantecoasa doar de sfesnic mai e buna!
Si mucoasa lumanare sfaraind saul si-l arde.
Si-n aceasta saracie, te inspira, canta, barde -
Bani n-am mai vazut de-un secol, vin n-am mai baut de-o luna.
Un regat pentru-o tigara, s-umplu norii de zapada
Cu himere!... Dar de unde? Scartaie de vant fereasta,
In pod miauna motanii - la curcani vanata-i creasta
Si cu pasuri melancolici meditand umbla-n ograda.
Uh! ce frig... imi vad suflarea, - si caciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravan - iar de coate nici ca-mi pasa,
Ca tiganul, care baga degetul prin rara casa
De navod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un soarec, Doamne, - macar totusi are blana.
Mi-as manca cartile mele - nici ca mi-ar pasa de ger...
Mi-ar parea superba, dulce o bucata din Homer,
Un palat, borta-n perete si nevasta - o icoana.
Pe pereti cu colb, pe podul cu lungi panze de painjen
Roiesc plosnitele rosii, de ti-i drag sa te-uiti la ele!
Greu li-i de mindir de paie, si apoi din biata-mi piele
Nici ca au ce sa mai suga. - Intr-un roi mai de un stanjen
Au iesit la promenada - ce petrecere gentila!
Plosnita ceea-i batrana, cuvios in mers paseste;
Cela-i cavaler... e iute... oare stie frantuzeste?
Cea ce-ncunjura multimea i-o romantica copila.
Bruh! mi-i frig. - Iata pe mana cum codeste-un negru purec;
Sa-mi moi degetul in gura - am sa-l prind - ba las', saracul!
Pripasit la vreo femeie, stiu ca ar vedea pe dracul,
Dara eu - ce-mi pasa mie - bietul "ins!" la ce sa-l purec?
Si motanul toarce-n soba de blazat ce-i. - Mai motane,
Vino-ncoa sa stam de vorba, unice amic si ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mate, zau! ca-n el te-as pune vornic,
Ca sa stii si tu odata boieria ce-i, sarmane!
Oare ce gandeste hatrul de sta ghem si toarce-ntruna?
Ce idei se-nsira dulce in mateasca-i fantazie?
Vreo cucoana cu-alba blana cu amoru-i il imbie,
Rendez-vous i-a dat in sura, ori in pod, in gavauna?
De-ar fi-n lume numai mate - tot poet as fi? Totuna:
Mieunand in ode nalte, tragic miorlaind - un Garrick,
Ziua tologit in soare, pandind cozile de soaric,
Noaptea-n pod, cerdac si stresini heinizand duios la luna.
Filosof de-as fi - simtirea-mi ar fi vecinic la aman!
In prelegeri populare idealele le apar
Si junimei generoase, domnisoarele ce scapar,
Le arat ca lumea vis e - un vis sarbad - de motan.
Sau ca popa colo-n templul, inchinat fiintei, care
Dupa chip s-asemanare a creat matescul neam,
As striga: o, motanime! motanime! Vai... Haram
De-al tau suflet, motanime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motanimei il desfasura-nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul s-a lui Duhuri - liliecii?
Anathema sit! - Sa-l scuipe oricare motan de treaba,
Nu vedeti ce-ntelepciune e-n faptura voastra chiara?
O, motani fara de suflet! - La zgariet el v-a dat gheara
Si la tors v-a dat mustete - vreti sa-l pipaiti cu laba?
Ii! ca in clondir se stinge capetelul de lumina!
Mosule, mergi de te culca, nu vezi ca s-a-ntunecat?
Sa visam favori si aur, tu-n cotlon si eu in pat.
De-as putea sa dorm incaltea. - Somn, a gandului odina,
O, acopere fiinta-mi cu-a ta muta armonie,
Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-nca cu mate si cu pureci si cu luna,
Or de nu - cui ce-i aduce? - Poezie - saracie!
1872, 1 decembrie
Dorinta
Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Si in bratele-mi intinse
Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,
Sa-ti desprind din crestet valul,
Sa-l ridic de pe obraz.
Pe genunchii mei sedea-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar in par infiorate
Or sa-ti cada flori de tei.
Fruntea alba-n parul galben
Pe-al meu brat incet s-o culci,
Lasand prada gurii mele
Ale tale buze dulci...
Vom visa un vis ferice,
Ingana-ne-vor c-un cant
Singuratece izvoare,
Blanda batere de vant;
Adormind de armonia
Codrului batut de ganduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada randuri-randuri.
"CENSORED" ? cu ce ocazie?
один из моих любимых поэтов
сегодня было вроде его день рождения!!!
La steaua
Spre fata care a aparut
E o cale atit de lunga
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ajunga.
Poate demult s-a stins in drum
In departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
(перевод)
Богине
К Богине неповторимой свет,
Стремясь к земле,проводит
В пространстве сотни тысяч лет,
Пока он до меня доходит.
Быть может,он уже угас
В просторах мирозданья
В тот самый миг, когда до нас
Дошло его сиянье.
(dedicated to Y@n@)