Marele Nicolae Iorga

DOAR INTR-O „VIATA DE OM...”. Intr-o „viata de om asa cum a fost” (17 iunie 1871, Botosani - 27 noiembrie 1940, padurea de la Strejnic, judetul Prahova), N. Iorga a scris circa 1250 de carti, vreo 25 mii de articole, mai tinand si alte mii de prelegeri, conferinte si „in toate domeniile sale de manifestare, Nicolae Iorga si-a pus amprenta geniului...” (Mircea Zaciu). Aproape 40 de universitati si academii din Europa l-au ales membru titular sau i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa, astfel recunoscandu-l, inca din timpul vietii, ca pe „una din acele personalitati legendare infipte pentru vesnicie in glia tarii sale si in istoria inteligentei umane” - dupa cum avea sa se exprime mai apoi istoricul francez Henri Focillon. Unele amanunte din viata de savant a lui N. Iorga au iz de legenda: se spune, bunaoara, ca in anumite situatii, isi dicta articolul sau prelegerea, concomitent, unei stenografiste - in franceza, altei - in germana, celei de a treia - in romana si, ca printre altele, facea si el insusi notite, plamadind astfel, o noua scriere...In Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, G. Calinescu formuleaza, necrutator, destule rezerve fata de N. Iorga-literatul si esteticianul, cam „incremenit” la receptarea noilor evolutii in domeniu, dar in rest, „da Cezarului” tot ce i se cuvine: „Personalitatea sa este covarsitoare (...)”; „stilist original (...)”; „specialist total, specialist pe toate laturile (...), [N. Iorga] apare masiv (...) prin numarul urias de tomuri scrise si prin multiplicitatea preocuparilor (...)”; „a calcat cu mintea lui atatea documente, incat memoria lui insasi va avea taria unui document (...)”; „[prin] cunoasterea aproape monstruoasa a istoriei universale si romane in cele mai mici detalii, [N. Iorga este] un istoric care a sorbit apa tuturor (...), direct de la izvoare”; „...Iorga a jucat in cultura romana, in ultimele patru decenii, rolul lui Voltaire (...)” etc., etc. Nici nu incap, in sita timpului, nu ca sa fie cernute de ea, numeroase volume scrise ori elaborate de N. Iorga: serialul Acte si fragmente cu privire la istoria romanilor (31 de volume, plus sase volume cu documente din arhive straine); Istoria romanilor, in zece volume; o Istorie sintetica a literaturii romane, alte cateva zeci de carti despre mai toate aspectele vietii spirituale a romanilor, de-a lungul veacurilor; Bizant dupa Bizant si Studii bizantine (trei volume) si alte zeci de carti despre diferite popoare si tari vecine sau indepartate; zece tomuri de memorii si „judecati” ale epocii in care a trait si ale contemporanilor sai etc., etc. In Generalitati cu privire la studiile istorice prezinta pregnant „uneltele”, mijloacele, criteriile si principiile cu care a reconstituit trecutul romanesc si universal, lucrarea data stand mult timp la temelia muncii de cercetare a istoricilor nostri, dar si din strainatate. A fondat, a condus, a redactat ziare si reviste (inclusiv Samanatorul, Neamul romanesc, Revista istorica, pentru care a si scris masiv), a intemeiat si animat societati si fundatii culturale, Universitatea Populara din „patria sa cea mica”, Valenii de Munte, neavand echivalente in lume. IMPOTRIVA ULTIMATUMULUI RUSESC. Patriot fervent, luptator pentru unirea tuturor pamanturilor romanesti, nu e de mirare ca in cele doua sedinte ale Consiliului de Coroana, din 27 iunie 1940, N. Iorga s-a pronuntat categoric impotriva acceptarii ultimatumului rusesc privind cedarea Basarabiei si Nordului Bucovinei, sugerand rezistenta armata. Desigur, intuia perfect catastrofa pe care o implica un eventual razboi cu un monstru ca URSS, dar stia la fel de bine ca in istorie multe popoare raman si prin demnitate, nu numai prin taria armelor. „Numai sase voturi, din cei 26 prezenti, au fost pentru rezistenta. Numele lor merita sa fie inscrise cu litere de aur in cartea demnitatii...”, nota in jurnalul sau regele Carol II. Primul era numele lui Nicolae Iorga... Inca in 1905, cand Basarabia gemea sub cizma ruseasca, Nicolae Iorga scrie si sensibilizeaza opinia publica din Romania asupra existentei dramatice a Neamului romanesc in Basarabia, subliniind necesitatea salvarii romanilor basarabeni din „duhoarea de temnita zacuta”, mantuirii noastre de „efectele putrede ale stapanirii de asiatica apasare”. In 1912, cand in stanga Prutului rusii „sarbatoreau”, cu un fast tipic scenariilor ticluite de cuceritori, N. Iorga editeaza volumul monografic Basarabia noastra, „adevarata evanghelie de mangaiere si incurajare a romanilor basarabeni” (Ion Pelivan). Tot pe atunci, referindu-se la perspectiva unirii Basarabiei cu Romania, N. Iorga scria: „Si fagaduim ca vom da tot ce e mai bun in noi, credinta si munca, noi insine si urmasii nostri, pentru ca vechea nedreptate sa se stearga si viata libera nationala sa domneasca si pe aceste plaiuri ale intunericului si robiei, unde dreptul nostru vesnic ne cheama”. Ca nimeni altul dintre intelectualii si patriotii romani, N. Iorga a calificat Basarabia (in 1931) ca „mana dreapta a trupului Romaniei”, iar in seara de 27 iunie 1940, fata cu tragedia cedarii catre URSS a Basarabiei si Nordului Bucovinei, savantul i-ar fi spus cu amaraciune suveranului ca astfel pierde cea mai pretioasa perla din coroana...