IN LUNA noiembrie sunt mai multe zile inchinate lupului, care poarta genericul nume de Filipii de Toamna. Acestea incep cu ,,Ziua lupului” (13 noiembrie), continua cu Gadinetii (12-16 noiembrie), cu Filipul cel Schiop (21 noiembrie) si se termina cu Sf. Andrei (30 noiembrie) care este considerat si ,,stapan al oilor”. Lupul este implicat nu numai cu numele in viata oamenilor, ci participa mult mai angajat in diverse etape ale vietii acestora. La nastere, copiii slabi vor lua numele de lup pentru a fi tari, precum acesta. Mai mult, pe Platforma Luncanilor (jud. Hunedoara), asa cum a relevat cunoscuta cercetatoare in etnografie si etnologie dr. Lucia Apolzan, unii copii erau alaptati prin tetina uscata a unei lupoaice pentru a lua magic o parte din puterile acesteia. Apoi, tot la nastere era posibil sa fie cunoscuti copiii-lupi, “daca chita pruncului era rosie”. Lupul este prezent si in riturile de initiere alaturi de viteji. Animalul initiatic se ofera intotdeauna sa-l ajute pe eroul aflat la ananghie, dar cu o singura conditie: protagonistul nu trebuie sa se insoare niciodata.Ultimul moment din viata omului la care mai participa lupul este trecerea sufletului din lumea aceasta in cealalta. Lupul participa si aici in calitatea sa de animal calauza, psihopomp: “Ca lupul mai stie / Seama codrilor / Si-a potecilor / Si el te va scoate / La drumul de plai / La un fecior de crai / Sa te duci in rai / C-acolo-i de trai / In dealul cu jocul / C-acolo ti-e locul”. Participarea animalului sacru al dacilor la viata anului este tot atat de importanta ca si implicarea sa in destinul individual al fiecaruia. Din capul locului iese in evidenta numarul mare de sarbatori inchinate lupului. Nici un alt animal nu poseda atatea zile de sarbatoare cate are acesta. Etimologul I. A. Candrea, numarand zilele atunci cand ele se mai tineau, a ajuns la cifra de 35, dintre care 18 sunt cu data fixa, iar celelalte sunt mobile. Principalele sarbatori ale lupului sunt la 16 ianuarie, cand avem Sf. Petru de iarna si la 29 iunie cu ocazia Sf. Petru de vara. Prima sarbatoare este numita si “lantul lui Sf. Petru”. Cu aceasta ocazie Sf. Petru, patronul lupilor, ii dezleaga si le da voie sa manance din vitele si din oile oamenilor.Capul de lup alaturat trupului de sarpe din stindardul dacic insemna al doilea grad de initiere al luptatorilor. Primul era iesirea din perioada copilariei, simbolizata prin “uciderea sarpelui”. Cel care ucidea simbolic sarpele destinului era capabil sa-si controleze propria soarta. Numai dupa ce iesea din varsta sarpelui si nu se mai tara asemenea lui putea intra in etapa de foc proprie lupului. In vreme ce sarpele se taraste, musca si traieste retras asemenea unui copil, lupul alearga, atacand organizat si traieste in grupuri. Acest din urma comportament era adoptat de toti ostenii daci care erau tutelati de emblema militara cu cap de lup. Desi romanii au trait si ei sub “zodia lupului”, mostenirile romane sunt destul de putine in obiceiurile si credintele romanesti. Poate, principala achizitie romana legata de acest animal al romanilor este chiar numele sau: lupus = lup. In schimb, un cuvant care nu exista in latina, dar nici in limbile de origine latina este “lupta”. Daco-romanii au adaptat titulatura lupului la actiunile acestuia si astfel a aparut cuvantul lupta. Spre deosebire de razboi, luptele sunt actiuni de mai mica amploare. Interesanta in acest context este si evolutia cuvantului roman “bellum”. Diferit de lupta care desemneaza de regula o actiune ofensiva, razboi echivaleaza cu un “ras-bellum”, adica cu o actiune impotriva unui “bellum”. Daca asezam in mersul istoriei noastre acest cuvant, vom vedea ca romanii nu au purtat adevarate bellum-uri, ci lupte impotriva agresiunilor provocate de altii. Cu alte cuvinte, bellum-ul agresiv, de cucerire al romanilor, devine ras-belul romanesc, de aparare.