Sub ocrotirea lui Marte

Pentru lumea antica, Dacia razboinicilor temuti din Carpati si ai lui Zamolxis a fost, pina la cucerirea ei de catre Traian, o tara aspra, aproape de nepatruns, incojurata de mister. Nimeni nu stia bine cine erau oamenii care locuiau in acea cununa de munti. Le ziceau daci sau geti. iar grecii, care-i socoteau traci"cei mai viteji si mai drepti dintre traci"-spuneau ca Ares (la inceput a fost zeul viscolului)sau Marte, intre ei se nascuse. Stiau insa ca aceasta idee putea fi numai o legenda; pentru ca alt zeu, mai mare si mai puternic stapinea destinul acelui popor. Dacii crede-au in ZAMOLXE. Si Platon zice ca Zamolxe ii facea pe acei daci nemuritori. Oamenii aceia-dacii sau getii nemuritori-si tara lor, erau ermetici pentru antici. Grecii se apropiasera de ei numai pe tarmurile Marii Pontice, fara sa se aventureze mult in interior. Romanii ii cunosteau doar pe razboinicii daci. Dunarea le inspira teama. Era un limes hyperboreu, de unde incepeau paminturile care dormitau sub lenesele stele ale polului getic-Getici sidera pigra poli-Martial( 40-104 en) evoca in versurile sale imagini care fac aluzie la misterul si primejdiile acestei tari, unde, in acel momenti mparatul Domitian cunostea nenorocul armelor. Tara de iernatice urse, cu salbatica Peuce si Istrul frematind de tropotele cailor:"Hiberna quamvis Arctos et rudis PeuceEt ungularum pulsibus calens Hister " Obsesia razboinicului get si a fluviului temut, pe care el il trecea calare pe apa inghetata, era in mintea tuturor si aparea in scrierile poetilor si in carti care vorbeau de acea lume barbara, vrajmasa romanului. Lucan, un alt hispanic vorbise si el de "barbara Cone, unde Istrul, printr-o mie de guri, isi pierde in mare, sarmaticele unde si inunda insula Peuce", despre neamurile salbatice ce populau tarmul pontic, si amintise faima arcului getic, teribilul arc getic, de toti cunoscut. Intr-un loc, in Pharsala sa, numele dacului, iberului si getului se intilnesc in acelasi vers"Hinc Dacus premet inde Getes ocurrat Hiberis". Versul acesta a fost interpretat de Isidor din Sevilia ca un vatiniciu: Spania avea sa fie invadata de geti. Vatiniciu implinit dupa cum vom vedea. N-a fost vre-o indoiala. Lumea intreaga a fost invadata de geti. Nu numai Spania. Lumea intreaga avea sa fie inca o data intemeiata de ei. Nu s-a scris inca adevarata istorie a getilor, istoria mitului getic, mult mai mare si mai semnificativa decit cea faptelor concrete, pe care le numim istorice. Faptul concret se consuma, nu serveste decit pentru o povestire. Mitul e permanent si chiar daca i-a forme nebanuite si obisnuieste sa se ascunda adevarul e prezent si se proiecteaza asupra viitorului. Ideea getica e unul din miturile cele mai obsedante si mai puternice din imaginatiaanticilor. Pentru romanii din primul secol al erei noastre, care asteptau sfirsitul iminent al lumii, parea un lucru aproape sigur ca de la Dunarea cu salbatica Peuce avea sa se dezlantuie cataclismul. Tot un hispanic, si cel mai citit, Seneca, intr-o pagina grandioasa descrie infricosatorul spectacol al "zilei fatale"cind Dunarea dezlantuita isi va inalta apele pina la cer si, intr-un singur virtej prapastios, "va cuprinde o imensa intindere de paminturi si cetati". O profetie, intre altele a lui Seneca. Avea sa se implineasca nu prin apele Dunarii, ci prin violenta gotilor, care -lucru straniu-cu numele getilor cu istoria acestora preschimbata in propria lor istorie si cu zeul Zamolxe-nu cu zeul Walhalei-aveau sa rastoarne toata lumea antica si sa ajunga in virtej pina in Spania. Vaticiniullui Lucan, de care Isidor din Sevilia, nu sa indoit niciodata!Cum sa te indoiesti de realitate, cind ea singura isi ia sarcina sa releveze mitul, al carei secret l-a cautat fara odihna in Istoriile si Etimologiile sale acest Isidor. Secretul tarii getilor era, inca de pe vremea lui Seneca, impenetrabil. Filozoful nu stia sa vorbeasca cu oarecare cunostinta decit despre marele fluviu care incingea tara si despre cetatile elenice presarate pe tarmul pontic. Despre rest, nimic mai mult decit faima temutei sageti getice si acea a ucigatoarelor plante ale Dunarii, din care se distilau sucuri pentru magia infioratoare a Medeei. Era insa convins insa ca acea tara era bogata in pietre pretioase; cea ce insemna alta magie. Pietrele pretioase includeau puteri si mistere. Atit se putea afla de la Seneca; si nimeni nu stia mai mult. Dunarea isi pastra bine secretele. Oameni se ascundeau in munti-Daci, montibus in haerent--. Padurile erau intunecoase. Acopereau acea tara plina de primejdii. Padurea dacica. Infricosatoarea padure dacica. Era adapostul acelor oameni si era originea adinca a mitului getic, invocat si azi in formula magica, foaie verde, din cintecul popular. Romanii cunosteau acea padure de departe, cind se vedeau nevoiti sa o ocoleasca; s-au mai de aproape cind, in intunecimea ei, pierea vreo legiune sau un general faimos. Atunci umbra paduri dacice ajungea pina la Roma, si de ea vorbeau poeti si cronicari, care notau dezastrelepetrecute acolo. In anul 74 ien, Caius Scribonius Curio, care ii invinsese pe dardani in Tracia, voia sa-i supuna si pe daci si ajunsese pina la Dunare. Dar inspaimintat de padurile pe care le vedea s-a oprit. S-a intors din drum fara sa faca razboi:Curio Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit-(Curio s-a intors din Dacia, inspaimintat deintunecimile [padurilor] sale)spune Florus. In alta imprejurare, Roma sa emotionat de moartea lui Cornelius Fuscus, care se inmormintase cu toata legiunea lui in padurea blestemata. Martial scria epitaful prietenului sau: "Aici zace Fuscus. Lespedea nu se mai teme de amenintari dusmanoase. Umbra victorioasa a generalului stapineste victorioasa padurea supusa" Retorica poetului era mai mult decit tragica. Generalul pierise fara victorie. Fara urma. Infricosatoarea padure nu se clintise. Raminea mereu muta, intunecata, plina de secretele ei. Pentru mintea anticilor era in toate acestea nunumai un mit care inspira teama, dar ceva magic, ce izvora din geniul acelui popor si venea in apararea lui, ascunzind realitatea. Padurea era fondul obscur unde se urzea secretul. Dar acel popor, care-si adora zeul pe culmi solitare, avea o stiinta a secretului, inviolabila in asa masura incit nici azi istoricii nu pot face o distinctie limpede intremitul si istoria sa. Acel zeu, desi luminos raminea ascuns. Nu i se cunosc altarele si nici chipul. Potrivit unor reguli magice, se figura nu persoana divina, ci principiul contrar si invins, balaurul cu cap de lup, care slujea si apara, desi uneori se revolta si se lupta cu Zamolxe in nori. Dacii facusera din el stindard si-l adorau, dar trageau in el cu sagetile in nori cind izbucnea furtuna. Acest balaur a fost adoptat ca insigna si de unitati ale armatei romane si a fost adorat si in Italia. Poate nu e lipsita de interes mentionarea ca Wulfila, apostolul gotilor, capadocian de origine, deci trac, primis ein Dacia, unde evangheliza, acest nume got, care inseamna lup. Un asemenea nume putea avea uninteles tainic printre oamenii din acea tara. Zeul acestui popor isi ascundea persoana in tot ce era legat de cultul si numele sau. Ii ziceau Zamolxes, sau Zalmoxis, iar mai tirziu, cine ar crede? intr-o inscriptie Jupiter Optimus Maximus Paternus Aepilofius. Ultimul calificativ il tradeaza:'Zeul din stinca" Siret zeu. Iesise din Dacia, se substituise altuia si era adorat intre straini. Acest mod de a se ascunde in nume, de a desena lucrurile printr-o apelatie dubla sau multipla (chiar daca uneori cuvintele sint grecesti sau romane, pentru ca numele adevarate ramineau necunoscute) este alta forma a ermetismului dacic: Zamolxis-Gebeleizis; Danubius-Ister; Carpathus-Caucasus; Decebalus-Diurppaneus; Daci-Dai-Getae. S-ar putea intemeia multe speculatii, nu neaparat etimologice, asupra ambiguitatii dacice. Asemenea incercari ar duce la recunosterea tendintei tipice a dacului de a ascunde propria-i personalitate si pe aceea a lucrurilor tarii sale si de a exercita asupra strainului magia de straveche folosinta a numelui care disimuleaza. Pe aceiasi cale ajungem si la mit. Tot ce apartine acelei tari si cunoastem prin izvoare antice trebuie supus unei critici foarte severe, pentru a putea separa cele doua planuri ale lumii daco-getice, insuficient observate chiar si de istoricii cei mai scrupulosi:planul real, al cunoasterii directe, pe care au avut-o mai limpede romanii prin razboaie si care se complecteaza prin descoperiri arheologice. Dacii si Danubiul sint numele exacte in acest plan. Apoi celalalt planul mitului propagat de greci si adoptat si de romani, care l-au confundat de multe ori cu planul real. E lumea getilor, cu Istrul sacru si Caucazul, cu salbatica Peuce, delta cu o mie de guri si lenesele stele ale polului getic. De la mit nu mai e decit un pas pina la utopie. Iar aceasta e marea creatie a geniului dacilor, utopia getica de ei inspirata. radacinile acestei utopii le gasim la Homer, acolo unde poetul vorbeste despre traci si amazoane; origini mai precise aflam la Herodot care cunoscindu-i pe geti si culegind despre ei ce spuneau greii de la Pont, i-a zugravit in culori puternice stirnind imaginatia, scriind cuvintele care, fie si ele singure puteau constitui temeiul unei utopii; "cei mai viteji dintre traci". Tracia era marea rezerva de mituri: Orfeu, Dionysos si intre geti Zamolxe. Mituri personificate. Deci cei mai buni dintre traci getii de la Istrul sacru au ajuns si ei poporul mit, dind nastere in imaginatia greaca unui mit paralel:amazoanele, femeile getilor. Amazoanele si getii sint mituri si, in acelasi timp, utopii. Foarte asemanatoare intre ele. Intr-un straniu contrast, evocau amindoua aceiasi idee nostalgica a omului antic; O lume de vitejie salbatica, de curatire si dreptate. Asemenea lumi trebuie sa existe, dar sint secrete. se ascund in stinci inalte de munti necunoscuti:In Marpersia Caucazului, amazoanele; si in Carpatii altui Caucaz, getii. Se pare ca acestia erau mai drepti decit amazoanele. erau aspri si inocenti "bunul salbatic' al anticilor. Horatiu "Rigidi Getae", Martial "dacus puer". Si erau nemuritori. Herodot a spus-o. Si Platon. Si altii. Acesia erau dacii, cu tara lor, in momentul cind Traian se hotara sa cucereasca acea tara. Putin mai inainte, imperiul suferise in Dacia o umilinta grava. De victoria lui Domitian s-a ris cu amaraciune la Roma:fusese platita cu un tratat de pace care obliga pe romani sa respecte Dacia si contribui ela inarmarea ei cu masini de razboi, cu tehnicieni si cu bani. Istoricii moderni, intre ei Iorga, a incercat reabilitarea imparatului, explicind ca suma anuala platita de imperiu nu era tribut si ca, coroana pe care imparatul o asezase pe fruntea lui Diegis, fratele lui Decebal, si reprezentantul lui in acea imprejurare, nu incorona decit un rege clientelar. Asa trebuie sa fi fost fara indoiala. Dar toate dovezile arata ca Decebal nu asa gindea. Siretul rege, care nu se lasase vazut decit in persoana fratelui sau, continua sa fie foarte primejdios in padurile lui. Se inarma, primea dezertorii si fugarii romani, coaliza alti barbari si, dupa izvoare antice credibile, se punea in legatura chiar cu partii de la Eufrat, acei parti despre care Lucan spunea ca luptau cu "arcuri getice". Cind i sa parut potrivit, a atacat Drobeta, municipiul roman de la Dunare, a darimat cetatea si i-a gonit pe legionari. Violase tratatul. A fost poate motivul pentru care Senatul a hotarit declararea razboiului. Anul 101. Sosise momentul lui Traian. Imprejurarile sint cunoscute, desi faptele adevarate ramin necunoscute. Izvorul literar principal Dio Cassius nu e contemporan; iar autorul, viciat de retorica, nu inspira suficienta incredere. S-a crezut, mult mai mult, in veridicitatea altei surse. Monumentala si mai directa; reliefurile de pe Columna traiana, considerate de un realism miraculos. Azi se crede mai putin in valoarea narativa a monumentului. Istorici ca R. Paribeni sau N. Iorga au renuntat sa mai recurga la acele imagini ca la o cheie a realitatii. Reliefurile sint, fara, indoiala, foarte realiste. Dar nu e un realism de fapte autentice, ci de imaginatie realista. Povestirea ramine simbolica. Intervin in ea elemente foarte exacte:insigne, vesminte, arme, cite un aspect tipic de arhitectura sau detalii aluzive la peisajul si la viata locala. E inutil sa se caute alta realitate topografica ori cronologica, sau macar o reprezentare completa a evenimentelor. Sculptorii coloanei isi cunosteau bine arta. Nu lucrau pentru arheologi ci pentru ochii romanilor. Iar realismul roman asa era, paradoxal :elimina sau prescurta realitatea, pentru a o evoca mai bine. Uniica relatare autentica a acelor razboaie, COMENTARIUL lui Traian s-a pierdut. Nu cunostem din el decit cinci cuvinte, pastrate de un gramatic:"inde Berzoviam deinde Aixi processimus" (apoi am plecat la Berzovia si de aici la Aixi) Fragment din intinerarul imparatului. Cele doua localitati s-au identificat, desi urmele lor nu mai exista, afara de numele Berzoviei in acela al unui riu de azi. Era un drum care se indrepta catre inima Daciei, catre capitala insasi, Sarmizegetusa. Necrutatoare precizie. Imparatul nu patrundea in padurea dacica citindu-l pe Herodot. Prin Comentariul sau s-ar fi risipit secretul acestei tari. Dar e o fatalitate. Secretul a supravietuit. S-a risipit comentariul imparatului. Dacia, care se aparase prinpadurile ei. Prin impulsul salbatic al oamenilor si prin mitul sau, nu putea fi cucerita decit prin mijloacele drastice ale tehnicii militare si prin ingineri. Militarul si inginerul sint dusmanii mitului, tot atit sau chiar mai mult decit istoricul, desi si unii si altii, fara sa-si dea seama, pot cadea prada inamicului invizibil. Mitul arde. Vom vedea ce s-a petrecut. Trebuie sa fim atenti nu numai la faptul material, ci si la umbra care-l intovaraseste in celalalt plan. Traian patrundea in Dacia cu tot realismul sau iberic dar --el insusi cum sa se apere?-nu se putea desprinde de ideile care traiau in spiritul alor sai. Traian ducea acolo mitul Romei, mitul troian care a sustinut lumea antica si imperiul. Acei barbari erau dusmani ancestrali (traci sint la Troia inamicii aheilor: Enea este un trac de la Dunare, un dardan; amazoanele, femeile getilor, lupta impotriva grecilor; regina lor Pentesilea, pierea de mina lui Ahile si multe consecinte grave decurg din aceasta fapta; iar greci, care niciodata n-au pierdut constiinta adversitati lor fata de acea lume barbara, asezau umbra lui Ahile si a celorlalti eroi in alba Leuce, insula sacra, acolo in tara getilor, in fata salbaticiei Peuce). Si mai era ceva. O idee care lucra activ in mintea contemporanilor, rezumind aproape toate miturile. Istoricii au semnalat''spiritul romantic''al vremii, manifestat indeosebi prin cultul frecvent dedicat figuri lui Alexandru cel Mare, eroul macedonian, personifica un mit, asemanator celui lui Ahile. Se stie cit de puternica a fost sugestia lui asupra Romei si cum unii imparati sau gandit sa stramute centrul imperiului in Orient, ezitind intre Troia lui Ahile si Alexandria macedoneanului. Nu e greu de recunoscut acest spirit in inteprinderile lui Traian. Imparatul nu a fost strain de mituri. Stia ca Alexandru ii cunoscuse pe geti si ca adusese jertfa Istrului sacru pe malul fluviului. In apropierea aceluiasi mal, Traian insusi avea sa fundeze o cetate a victoriei, Nicopolis ad Istrum, cu acest nume grec care evoca memoria macedoneanului. Istrul sacru(care trece acum la celalalt nume al sau, Danubiu), apare de la inceput pe columna traiana ca zeu al acelor locuri. Figura lui iese gigantica din ape pentru ai proteja pe romani si a sustine podul de vase pe care trec legionarii. E cea dintii umbra si favorabila din celalalt plan. Intovarasind faptul militar simbolismul columnei lasa sa se vada mai bine decit o realitate exacta, inutil cautata, aceasta alternanta aluziva la cealalta realitate, obscura, ascunsa in paduri. Padurea e prezenta pretutindeni, uneori indicata numai printr-un arbore(atit de realist infatisat incit se recunoaste specia) alteori compacta, legionarii deschizindu-si drum cu securea. Opera inginerului incepuse. Poduri traverseaza riuri. Ziduri se inalta. Inginerii studiaza terenul, masoara inaltimea muntilor, se lua masura misterului. Necunoscutul se retragea pas cu pas, cu acei oameni imbracati in cinepa barbara, cu parul ravasit si privirea amenintatoare. Ciocnirea armelor nu se va produce inainte ca dacii sa fi istovit toate mijloacele sireteniei. Intr-o scena apare un sol barbar, al carui mod de exprimare, simbolic, ramine enigmatic. Dar imparatul nu se lasa amagit de ambasade. Razboiul incepe pe viata si pe moarte. Si lupta e grea. Romanii trebuie sa cucereasca acel pamint, palma cu palma, patrunzind prin vai inguste pentru a lua munte cu munte si a urca pina in culmi, unde dacii se agata cu inversunare de fortaretele lor. Sculptorii n-au trecut cu vederea nici o cruzime fie barbara fie romana. Capetele infipte in prajini, pe ziduri sint elemente decorative ale acestui razboi. Intr-o scena calaretii romani intra intr-un sat parasit. Numai batrinii se apara cu bitele. Soldatii ard casele. Soldatii incendiaza la fiecare pas. Intr-un alt relief, femei ard prizonieri. Ingrozitoare ura, care umple padurea de oroare. Femei cad captive (sora regelui) si le vedem imbarcindu-se pe Dunare, duse de legionari. O batalie stranie se desfasoara in alta scena. Dacii apar cu balaurii lor, cu arcuri, cu sageti, cu lanci si spade. Se vad soldati romani cazuti si sint semne ca razboinicii daci nu se aratau slabi. Dar balaurii n-au fost credinciosi. O furtuna izbucneste in mijlocul bataliei. Blestem! Dacii parasesc cimpul. Apare pe cer Jupiter Tonitrualis. Mereu umbra favorabila romanilor; dacul retragindu-se, agatindu-se de muntii sai. La sfirsit legionarii iau si ultimul refugiu, capitala Sarmizegetusa. Relieful indica unitati care s-au ilustrat in lupta. Se recunosc spaniolii: balestrierii din Baleare. N-au fost singurii hispanici care au luptat in acel razboi. Prima cadere a lui Decebal. Dureroasa nu insa fara speranta. Se incheie pacea. Anul 102. Traian se intoarce la Roma in triumf. Dacicus. In senatul roman apar trimisi regelui invins, pentre actul de inchinare cuvenit. Impresia e mare. Decebal e declarat "aliat al poporului roman "Formula cea mai blinda de supunere. Infringerea nu anulase prestigiul acelor daci. Dacii in fata Senatului din Roma si cuvintele lor reinviau tot mitul. S-au facut portrete ale razboinicilor daci si s-a perpetuat memoria lor. Utopia getica. Dar in padurile lui Decebal nu simtea aliatul poporului roman. Dusmanii desemnati de destin nu pot fi aliati. Asemenea aliante se rup. Regele n-a asteptat mult. A atacat. Si Traian a luat inca odata drumul catre Dunare. Anul 105. Acest al doilea razboi depaseste in proportii si adincime pe cel anterior. Actul dacilor era sinucigas. Nu Decebal ci maretia regelui dac se infrunta cu imparatul. Totul in acest razboi evoca planul profund. Mitul il mina pe invins ca si pe invingator. Traian recurge la tehnica si la imaginatie. Cel mai mare arhitect al imperiului, Apolodor construieste podul de la Drobeta. Tragedia se desfasoara singeroasa si obscura. O urmarim in reliefurile columnei pina la actul final, care intruneste poporul dac in jurul regelui sau, intr-o lupta fara nadejde si o sumbra comunicare a mortii. A doua cadere si ultima a Sarmizegetusei. Scenele sint descrise cu putere si maretie. Sculptorii au stiut sa degajeze simbolul si i-au respectat pe invinsi. Apararea vitejeasca e vizibila. De pe ziduri cad ploaie sagetile getice. Ultimele. Actul suprem e aproape. Intr-un relief se infatiseaza un monument de agitatie intre daci. O figura nobila se ridica intre toate, poate Decebal, privind de pe ziduri, grava si nemiscata, catre dusman. Ermetismul ei si maiestatea sa indica sentinta. Vedem scena sinuciderii colective. Nobili si preoti beau impreuna otrava. Sculptorul s-a marginit la detalii care exprima cu sobrietate ce s-a petrecut. Moartea regeleui ii inspira o imagine spectaculoasa. Urmarit de calareti, regele se sinucide, strapungindu-se cu propria spada inainte de a fi atins de miinile dusmane. Il vedem indoindu-si genunchiul. Statura lui e gigantica. Murind, se reazama de un arbore, in padurea lui. Decebal regele dac. Imparatul triumfa fara sa invinga ceea ce ducea cu el acest rege. In ultima scena, apare poporul dac. Barbati, femei, copii neprimind supunerea se refugiaza in padure. Acea tara e acum Dacia Traiana. Ceea ce s-a petrecut acolo e unul din acele mistere care nu se explica niciodata de ajuns prin marturii concrete. Utopia getica reinvie. Acum tara se numeste Dacia Felix. Inscriptii marturisesc nostalgia fata de acea tara si de prestigiul numelui protector(un om se numeste Desideratus in Dacia; pe malul Adriaticii, la Zara o femeie se numeste Dacia, un roman se din Cartago se adresa intr-o inscriptie "geniului dacilor"; un soldat ii invoca pe zeii si zeitele dacilor si ale pamintului)Tezaurele lui Decebal, duse la Roma, aurul Carpatilor, turmele, griul, bogatiile visate ale Daciei, stirneau inca imaginatia. In Sarmizegetusa cea noua, fundata de imparat, un mozaic reprezenta intilnirea lui Traian ci Ahile, mitul Troiei in Carpati!Traian insusi contribuia la mit. In versurile lui Hadrian, il vedem in Antiohia, cerind lui Jupiter Cassius o victorie impotriva partilor la fel cu cea pea care o avusese impotriva getilor si oferind la altar cornul de zimbru impodobit cu aur pe care getii il lasasera in miinile lui:"lui Jupiter Cassius. Traian din stirpea lui Enea, stapinitorul oamenilor, catre stapinul nemuritorilor". Mitul Troiei se contopea cu mitul getilor. Cornul de zimbru evoca memoria lui Decebal, marele invins. Invingatorii nu-l uitau. Iar cu Decebal reinviaza si Zamolxe. La mai mult de doua secole dupa cucerire, in "Cezarii' imparatului Iulian, Traian isi justifica viat ain fata lui Jupiter:'I-am nimicit pe geti, cea mai razboinica dintre natii, nu numai prin puterea trupului lor dar si prin vitejia pe care le-o insufla Zamolxe cel venerat de ei, incredintati ca nu mor niciodata, ca isi stramuta doar lacasul, ei infrunta moartea mai bucurosi decit daca ar porni intr-o calatorie"romanii se insarcinau ei insisi cu apologia lui Zamolxe, devreme ce in Dacia numele imparatului, la inceput venerat, se stergea putin cite putin din amintire, pina cind se transforma intr-un simplu cuvint cu semnificatie comuna:troian, care poate insemna un noian de nisip sau zapada, adus de vint. Limba si gindirea romana s-au plecat legilor acestui pamint. Ca si in Galia sau Spania. Pastrau acesti daci, ideea trecutului lor, mitul si memoria eroilor lor? Iscriptiile nu pot spune mai mult, iar acei tarani daci n-au stiut sau n-au vrut sa scrie carti. Intilnim cu relativa frecventa numele de Decebal si pe cel de Diurpaneus, un Aureolus dac si intronat imparat, apoi un alt dac, Regalian din Durostorum, militar merituos proclamat de trupe imparat despre care se spunea ca descinde direct din Decebal. Aceste lucruri spun ceva. Dar nu cunoastem istoria subterana, mai adinca, prin care ne-am explica alte fapte stranii. Cine erau acei"goti"ai lui Iordanes, care in cintecele lor pomeneau cu veneratie, ca de un stramos, pe inteleptul Dicineus, preot si sfetnic al regelui Boruista, regele "got"? Iordanes, el insusi got, nascut pe malurile Dunarii putuse sa culeaga direct aceste informatii. Aceste traditii dovedeau veneratie si pentru Zamolxe si pentru Diurpaneus!Cine puteau fi, pentru a reinvia mitul getic cu eroii sai si ai face pe goti sa se numeasca geti ei insisi? Inca inainte de retragerea lui Aurelian, provincia nu se mai bucura de o pace foarte sigura. Dacii liberi, acei daci pe care i-am vazut pe columna refugiindu-se in paduri, si care ramasesera in jumatatea tarii neocupata de romani, se intorceau adesea in incursiuni. Erau cunoscuti acum cu alte nume:Dacisci; Carpi; Carpodaci; Carpogeti! Au fost momente cind nelinistea a ajuns la paroxism. Inscriptii si texte de pe vremea Antoninilor vorbesc de o adevarat furie dacica: "furor daciscorum". O moneda prezinta figura alegorica a unei femei cu un stindard in mina pe un fundal de munti. Dupa Aurelian, nelinistea se agraveaza. Aceiasi oameni, acum impreuna cu gotii sau fara ei trec Dunarea ducind nesiguranta si inauntrul frontierelor imperiului. Dar perioada de maxima gravitate este la sfirsitul secolului al-III-lea si inceputul celui de-al IV-lea, cind Roma, pierzindu-si autoritatea, imperiul este pe punctul de a se dezagrega prin proclamatii militare si prin ascensiunea anarhica a provinciilor. Rolul dacilor e primordial in acea mare criza care zguduie temeliile imperiului. Istoriciidau de obicei putina atentie sau nici una faptului ca, timp de patru decenii-de la venirea lui Maximian Hercules ca imparat asociat al lui Diocletian(286)pina la moartea lui Liciniu(324)-patru imparati, daci sau carpi de origine, se succed fara intrerupere la cirma imperiului si constituie o dinastie, cea dintii dinastie in Imperiul roman:Maximian Hercules, Maximian Galeriu, Maximian Daia si Liciniu, la care trebuie adaugati si Maxentiu, imparat uzurpator(fiul lui Maximian Hercules), precum si alti doi daci, ca cezari:Severus si Licinianus. Toti sint de origine umila, ciobani sau tarani si-cu exceptia lui Maxentiu-dusmani neimpacati ai oligarhiei din Roma. Ajunsi la purpura prin vointa legiunilor, unii dintre ei neintelegind sa puna piciorul in Italia decit ca dusmani, acesti dacireprezinta in istoria Romei un fenomen absolut unic si revolutionar: sint imparati antinomici ideii insesi a imperiului. In realitate, sint cei dintii barbari care cucereau puterea, ducind la Roma si in Orient nu ideea de autoritate respectata pina atunci, ci germenul darimarii si vointa instaurarii unui alt imperiu. Intre acesti imparati, cel care prezinta personalitateacea mai puternica si tenace, Galeriu, pare sa fi avut toata constiinta vechiului dac, inamic ereditar al Romei. Se cunosc prin marturiile contemporane ale lui Lactantiu(comentate de H. Gregoire in Byzantion, dar trecute cu vederea de istoricii romini)motivele personale si impulsul ireductibil care-l impingeau pe acel dac la violenta impotriva imperiului cazut in miinile lui. Fiu din mama transdanubiana, adoratoare a divinitatii muntilor si dedicat el insusi acestui cult, care nu poatea fi atul decit cel al lui Zamolxe, Galeriu e tipul rebelului iesit din acei munti, unde viata ciobaneasca pastrase intotdeauna ideea libertatii barbare, inamica oricarui imperiu. Ajuns cezar si apoi imparat, fostul cioban, fidel credintelor lui stramosesti, originii lui sociale si instinctul poporului sau, isi intorcea legiunile impotriva Italiei, cu hotarirea-afirma Lactantiu-de a sterge pina si amintirea Romei, si a fost pe punctul-declara acelasi autor crestin-sa schimbe numele imperiului roman in cel de imperiu dacic. Lactantiu atribuia furia dacului (lucrul e caracteristic) faptului ca parintii si stramosii lui Galeriu fusesera supusi censului, pe care Traian il impuseseca pedeapsa dacilor incapatinati in rebeliune. Problema fatala a censului! Textul lui Lactantiu e ca un ecou tirziu al unor fapte pe care le cunoastem si din alte marturii, cum e faimoasa inscriptie a lui Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, guvernator al Moesiei, care intre anii 52 si 53 stramuta in moesia "o suta de mii transdanubieni, cu femeile cu copiii, principii sau regii lor, pentru a plati tribut. "Doua secole si jumatate mai tirziu, acesti transdanubieni erau stapinii imperiului. Iar Galeriu, ridicat duntre ei, nu uitase. Textul lui Lactantiu nu este poate o dovada, in intelesul concret al cuvintului; dar in acest caz e mai mult decit atit: este marturia unei constiinte tulburi in imperiu. Acest barbar era un dac. Pusese cent asupra cetatenilor din Roma, lucru nemaipomenit vreodata. E tocmai perioada cind, pe celalalt mal, gotii, care traiau acum printre daci, incepeau sa se obisnuiasca cu ideea ca erau geti si sa celebreze in cintecele lor pe Zamolxe, pe Deceneu si pe eroii daci. Ce contacte vor fi avut acesti dacisci, sau carpi, sau carpodaci sau carpogeti cu gotii?Si pina la ce punct a ajuns probabila lor simbioza, care se manifesta in actiuni comune, in certuri si rivalitati cunoscute prin unele marturii?E evident ca mitul getic rasare mai puternic decit oricind si ca din ceata adinca care se lasa atunci asupra acestor paminturi, inca o data forma lui razboinica izbucneste afara de hotarele getice. Cu gotii acum"geti" si poate si cu getii acum"goti"va ajunge la Byzant, la Roma, va trece in noua Galie fundata de goti si aparea pe vremea lui Orosiu, in Pirinei, legat de destinul Spaniei. Orosiu, refugiat in Africa, anunta, in cuvinte care sint ca un strigat, teribila venire apropiata"Getae illiqui et nunc Gothis" si izbucnea in invective impotriva acelor barbari care in vechime le lasasera pe femeile lor-amazoanele-sa pustiasca lumea cu o imensitate de cruzimi. . dar violenta a trecut. Si cind gotii se stabilisera si intemeiasera Noua Spanie, Isidor din Sevilia, el insusi de singe got, descoperea vatiniciul lui Lucan, si si facea istoria si genealogia gotilor urcind pina la geti si daci. E important de remarcat ca Isidor nu l-a cunoscut pe Iordanes. Teoria sa getica este o doctrina hispanica, derivata din Lucan, din Orosiu si din eruditia imensa a autorului. Elogiul Spaniei, unde Isidor descrie fericirea tarii in care inflorea belsugul glorioasei fecunditati a poporului getic, era inca o forma a utopiei getice. Intilnim ecoul ei in toata literatura, in cronici oficiale, in prologuri adresate regilor Spaniei, unde li se spun acestora ca se trag din regii daci si ca si-au luat numai numele de la tara unde traiesc, fiidca era mai cunoscut. Versurile lui Horatiu, Vergiliu si Lucan, citate de Isidor pentru a explica virtutile getilor se repeta de la un autor la altul si servesc drept doctrina celei dintii nobilimi spaniole:"Mortem contemnut laudato vulnere Getae" (getii dispretuiesc moartea, cauta cu bucurie ranile). Doctrina lui Zamolxe. Nimeni nu cunostea acest nume in Spania. Poate nici sfintul Isidor. Dar doctrina inspira. Si oamenii care cautau moartea erioca si se bucurau de rani au fost multi si au devenit casta. Cind Iordanes a fost cunoscut in Spania, (sec XIII )dacii au intrat definitv in istoria si genealogia poporului spaniol prin Historia Gothica avenerabilului arhiepiscop don Rodrigo Jimenez de Rada si prin a sa "Cronica general" a lui Alfonso el Sabio. Gotii erau acum departe. Traia dupa ei numai amintirea. Dar ramasese ideea, si o nostalgie eroica ce impingea poporul la razboiul sacru, la Reconquista. In vremea aceea, Cronica regelui intelept trebuie sa fi fost ca o biblie a razboinicilor si cavalerilor. Multe frunti nobile se vor fi plecat asupr aintinselor pagini care vorbeau de stramosi din indepartata Dacia sau Gothia, despre Dunare si despre acel enigmatic Zamolxen, de care"povestesc istoriile ca a fost minunat de intelept in filozofie" despre marele rege Boruista, "care a luat paminturile germanilor", despre invatatul Dicineo, sfetnic a lui Boruista si aproape sfint. Pe acesta mai ales il admira regele don Alfonso, si explicindu-i meritele, se straduia el insusi sa le imite. Iar Deceneu". a schimbat obiceiurile nu indeajuns de bune pe care le aveau pe atunci gotii; si acest Dicineo i-a invatat pe goti, aproape toata filozifia si fizica si teoria si practica si logica si rinduiala celor 12 semne si cursul planetelor si cresterea si descresterea lunii si mersul soarelui si astrologia si astronomia si stiintele naturale. Si dupa aceea Dicineo i-a ales pe cei mai nobili si mai priceputi facind din ei preoti si episcopi si apus pe unii dintre ei sa invete teologia si i-a numit pileatos dupa numele de pileus cum se zice in latineste la palaria de cavaler; iar dupa spusele invatatilor, numele li s-a tras de la mitrele cu care isi acopereau capul intocmai ca si cavalerii cu palariile lor". Stim bine cine erau acei pileatus la daci. Oamenii din popor se numeau capillati. Aveau parul blond si il purtau descoperit, asa cum ii descria Isidor pe goti; "flavent capitibus intectis Getae". Iar bunul rege Alfonso continua explicind si istoria amazoanelor, femeile gotilor. N-au fost asa de rele cum s-a spus. Au parasit vechiul lor lacas din Amazonia si traiesc inca (pe vremea lui don Alfonso) in noua lor asezare, pe tarmul Pontului intre geti in orasul lor Tamer( Tomis-Constanta)". si se ocupa de mestesugul cavaleresc, astfel sint tot asa de nobile si acum in minuirea armelor ca si pe atunci :iar din pricina lor e numita acea tara Feminia". Nu mai lipsea nimic utopiei. Erau acum doua nume pentru a o evo