Literatura si critica

Premisa de la care porneşte Gheorghe Grigurcu în cartea sa Repere critice este că rolul criticii în literatură e unul foarte important. Lacunele criticii ce comentează, interpretează şi apreciază operele literare pot avea repercusiuni dintre cele mai nefaste asupra evoluţiei unei literaturi. De aceea, şi critica trebuie, la rîndul ei, comentată, interpretată, ierarhizată, supusă unui “control” riguros. Avem nevoie, prin urmare, şi de o metacritică exigentă, capabilă să discearnă valorile. Ei bine, chiar asta îşi propune Gheorghe Grigurcu în proaspătul său volum: să “facă ordine” în critica literară românească, să scoată în evidenţă atuurile şi deficienţele acesteia. E de la sine înţeles că un “proiect” temerar, cum este cel pe care îl realizează criticul de origine basarabeană, nu este la îndemîna oricui. El presupune o bună cunoaştere a criticii şi a operelor pe care aceasta le comentează, şi mai cu seamă capacitatea de a depăşi limitele impuse de fiecare metodă critică. Că Gheorghe Grigurcu are lecturi consistente nu încape nici o îndoială. În ce priveşte limitele tipurilor de critică, acestea nu-i provoacă inconvenienţe lui Gheorghe Grigurcu, el situîndu-se pe culmile eclectismului, de-asupra psihocriticii şi criticii sociologice, criticii psihanalitice şi structuralismului, criticii tematice şi celei stilistice. Metacritica lui Gheorghe Grigurcu e interesată în egală măsură de aspectele etice şi estetice, de analizele operelor literare şi contextul în care aceste analize au apărut. Autorul volumului Repere critice îşi lărgeşte considerabil cîmpul de investigare, păşind uneori fără frică pe teritoriul psihanalizei (“Aidoma multor autodidacţi, Al. George ţine a fi “altfel”, a impresiona, a impune. Se percepe la autorul nostru o psihologie de frustrat. Un complex de inferioritate ce caută a se masca printr-unul de superioritate, tradus, ultimul, în alura autoritară, în tonul apodictic, în refuzul scurt şi crîncen. E băţos şi imperativ, asemenea unui militar de carieră în retragere.”) sau invocînd alteori aspecte delicate ale biografiei ( homosexualitatea lui Ion Negoiţescu, de pildă). Cercetînd cu atenţie contextul (alte texte ale criticului “luat în vizor”, textele contemporanilor criticului, particularităţile sociale, politice, culturale ale mediului / epocii), Gheorghe Grigurcu ia în discuţie apoi ideile criticilor, încearcă să stabilească în ce măsură aceste idei oglindesc adevărata valoare a operelor literare şi pun în lumină temele, motivele şi ideile prezente în proză, poezie sau dramaturgie. De fapt, autorul volumului Repere critice ni se înfăţişează în postura unui arbitru imparţial, care ţine cont de toate circumstanţele agravante şi atenuante şi care nu trişează atunci cînd anunţă verdictul. Nimic nu-i scapă acestui vigilent “explorator” al tărîmului critic românesc. Nici măcar faptul că Felix Aderca era “atras erotic de Maria Banuş, care-l trata cu o dezamăgitoare condescendenţă … realist - socialistă”. Miza lui Gheorghe Grigurcu este dublă: pe de o parte, el face o critică a criticii, iar pe de altă parte, el schiţează nişte portrete în mişcare, descrie nişte destine umane. Criticul are şi el, ca orice om, virtuţi şi slăbiciuni, obsesii şi frustrări care se regăsesc în textele sale. Cartea lui Gheorghe Grigurcu este interesantă şi prin faptul că găseşte legături între ideile criticilor şi felul în care aceştia reacţionează la “presiunea” mediului cultural şi socio-politic. Aşadar, Gheorghe Grigurcu ne propune o interpretare “în trepte”: mai întîi ne spune ce conţine textul critic, apoi ne explică de ce textul critic conţine exact ceea ce conţine şi , în sfîrşit, vorbeşte despre cum este receptat criticul şi cum ar trebui el să fie receptat. “Adevărurile” lui Gheorghe Grigurcu – şi asta este marele lui merit – se “coagulează” din acumularea şi integrarea diferitelor puncte de vedere existente în “hăţişurile” criticii noastre. Gheorghe Grigurcu se vrea şi este intermediarul unor voci distincte, deosebite. Aşa, de pildă, autorul Reperelor critice este foarte aspru atunci cînd se referă la oportunismul lui George Călinescu şi “apolitismul” lui Constantin Noica, dar refuză totuşi să-i “demoleze” pe aceştia, recunoscîndu-le şi meritele incontestabile: “Părintele Istoriei Literaturii române de la origini pînă în prezent e, pentru noi, o efigie obiectiv dramatică. Să ne deprindem a-l înţelege şi a-l simţi astfel. Să-l considerăm ca pe o victimă a epocii la intersecţia cu propria sa slăbiciune, ce i-a acompaniat strălucirea solară a creaţiei precum o umbră fatală”. Evident, atunci cînd vocile criticii proclamă în unison un lucru dubios, postura de intermediar nu mai este posibilă. Astfel, Gheorghe Grigurcu consideră nedreaptă marginalizarea lui Cornel Regman: “Nu e un secret că Regman nu s-a aflat totdeauna preţuit la cota sa valorică reală. Mai mult sau mai puţin “marginalizat”, trecut cu vederea sau îmbrîncit cu rea satisfacţie în categoria “negativiştilor” cu orice preţ, al “cusurgiilor” reprobabili. A izbutit performanţa de-a intra în conflict cu majoritatea reprezentanţilor “generaţiei 60” (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Valeriu Cristea, Matei Călinescu, Mircea Iorgulescu, pînă la mai tînărul Alex. Ştefănescu) ”. Iată aşadar un caz cînd scrisul criticului nu doar este influenţat de mediul cultural, ci deranjează, la rîndul său, prin nonconformism lumea criticilor. În opinia lui Gheorghe Grigurcu, biografia criticului, raporturile acestuia cu ceilalţi protagonişti ai lumii literare au un impact hotărîtor asupra felului în care este receptată opera sa. Travaliul lui Gheorghe Grigurcu nu poate să nu impresioneze. Sînt “radiografiaţi” Titu Maiorescu, George Călinescu, Ion Negoiţescu, Cornel Regman, Alexandru Paleologu, Alexandru George, S. Damian, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Gelu Ionescu, Nicolae Manolescu, Livius Ciocîrlie, Mircea Iorgulescu, Mihai Zamfir, Ion Simuţ, Cornel Moraru, Constantin Pricop, Luca Piţu. Este limpede că un asemenea “slalom” îl faci doar dacă vrei să vezi care este starea criticii româneşti. Analizele lui Gheorghe Grigurcu arată că lucrurile nu stau prost. Avem suficiente motive să fim optimişti. Gheorghe Grigurcu nu crede în sfîrşitul criticii literare, proclamat ritos de Klaus Stiler. Cartea sa este şi o încercare de a reabilita statutul criticii, contestat cu vehemenţă în ultimii ani. Din păcate, Gheorghe Grigurcu, deşi e născut în Basarabia, a trecut cu vederea criticii basarabeni. Să nu-i fi citit? Să fi uitat de ei? Sau poate valoarea acestora ridică serioase semne de întrebare? Eu unul nu ştiu care e răspunsul…