Complexul struţului, casta politică şi reunirea

Cred că motivele preşedintelui României, Traian Băsescu, de a declara că statul român este obligat să-i asigure Republicii Moldova varianta unirii cu România în cazul eşuării propriilor demersuri de integrare europeană, sunt ceva mai adânci decât pare la prima vedere.  
De fapt, preşedintele a vrut să spună, cu alte cuvinte, că nu are încredere în capacitatea clasei politice din Republica Moldova de a-i înscrie ireversibil pe cei peste trei milioane de cetăţeni din stânga Prutului pe traseul integrării europene. Traian Băsescu şi-a făcut un obicei, încă de când la Chişinău erau la putere comuniştii, să se adreseze nu oficialilor, ci cetăţenilor moldoveni. Asta face şi acum. Ceea ce ar putea însemna că preşedintele României nu face o diferenţă prea mare între guvernanţii de astăzi ai Republicii Moldova şi predecesorii lor.
 
Voi risca să presupun că Traian Băsescu ştie mult mai multe despre cum merg lucrurile în interiorul Republicii Moldova, decât chiar mulţi dintre cei care pretind, la Chişinău, că pot emite judecăţi valide sau sentinţe cu titlu de recomandare, despre situaţia internă a celui de-al doilea stat românesc. Altfel, el nu ar fi vorbit în felul în care a făcut-o.
 
Traian Băsescu ştie că actuala castă politică din Republica Moldova (dar alta nici nu va putea exista prea curând) nu este capabilă să răspundă doleanţelor majorităţii cetăţenilor moldoveni de a se alătura Uniunii Europene.
 
Preşedintele României cunoaşte, fără îndoială, faptul că atât la Chişinău cât şi în toate celelalte localităţi ale statului moldovean, atât în mediul administraţiei centrale, cât şi în cel al administraţiei locale, nu s-a depăşit încă acea înţelegere informală între diferitele clanuri ale castei politice, care se rezumă la următoarele: ”Mă laşi să fur patru ani, apoi te las şi eu”. Cititorul din România îmi va spune: ”Aşa e şi aici”. Doar parţial. Deşi poate încă nu se simte suficient, în România lucrurile se schimbă. Astfel, în Republica Moldova o pedeapsă similară celei pe care a primit-o Adrian Năstase, este absolut imposibilă. Dar nu e vorba doar de Adrian Năstase în România, ci de mulţi alţi exponenţi ai clasei politice, atât de la guvernare cât şi din opoziţie, care îşi aşteaptă rândul la pronunţarea verdictelor, în instanţe. Nu se poate concepe aşa ceva în Republica Moldova.
 
Este un adevăr pe care-l cunosc toţi cetăţenii statului moldovean, inclusiv cei cărora li s-a încredinţat temporar exercitarea guvernării. Un adevăr incomod, băgat sub preş în majoritatea cazurilor, însă care rămâne la fel de dureros. Comportamentul tuturor politicienilor moldoveni, fără excepţie, este similar celui al unui struţ care-şi introduce capul în nisip. Cei care se auto-proclamă ”lideri politici” apar pe sticlă şi le vorbesc propriilor alegători despre progres, despre ”modelul de succes” în care cică s-ar fi transformat Republica Moldova. Sau, invers, despre problemele provocate de actuala guvernare. În realitate, cu toţii se află la aceeaşi distanţă de problemele reale ale locuitorilor, o distanţă măsurată în ani-lumină. Din palatele lor somptuoase şi maşinile luxoase, aceştia nu văd dezastrul satelor basarabene, depopularea, creşterea galopantă a morbidităţii, mortalităţii. Dacă vreun politician moldovean le-ar spune propriilor alegători să mănânce cozonac, nu m-ar surprinde cu nimic.
 
Fostul premier al Republicii Moldova, Ion Sturza, spunea la un moment dat că politicienilor moldoveni le va veni de la Bruxelles faxul cu lista celor care ar trebui închişi, în urma unor procese de amploare. Adevărul e că la cât de puternice sunt poziţiile grupurilor de interese care compun casta politică a Republicii Moldova, presiunile venite de la Bruxelles îi pot determina pe atât de verzii (sau albaştrii de diferite nuanţe) politicieni pro-europeni să schimbe macazul ”orientării strategice” spre Est pentru a-şi proteja afacerile şi, mai mult decât atât, propria libertate şi propriul nume. În Republica Moldova, o societate mult mai tradiţionalistă decât România, a face puşcărie înseamnă o mare ruşine, foarte greu de spălat. Cu atât mai mult dacă eşti politician.
 
Am avut ocazia să stau de vorbă, în noaptea electorală de 5 spre 6 aprilie 2009, la consulatul Republicii Moldova din Bucureşti, cu consulul moldovean de atunci. Acesta mi-a spus la un moment dat că în anii 90, fiind într-o funcţie diplomatică similară în Italia, apela la asistenţa autorităţilor consulare ale României în Italia pentru a-şi putea îndeplini obligaţiunile. A recunoscut fără să-l fi forţat cineva că în absenţa ajutorului românesc concretizat în maşini, legături, intervenţii, etc., reprezentanţii statului moldovean din Italia, dar şi din multe alte state ale lumii, nu şi-ar fi putut servi propriii cetăţeni. Cu toate acestea, domnul consul era foarte mândru să reprezinte statul moldovean şi respingea orice fel de discuţie despre apropierea celor două state româneşti până la unificare.
 
Sunt lucruri care trebuie spuse, lucruri care nu convin, dar care îi condamnă atât pe românii, cât şi pe cetăţenii de alte etnii din Republica Moldova, la o stare de încremenire într-un proiect care-şi demonstrează pe zi ce trece caducitatea, la o condiţie de minorat social, cultural, lingvistic, civilizaţional. Printre aceste lucruri se numără următorul: avem de a face, de fapt, în teritoriul din stânga Prutului, cu un grup format din maxim câteva mii de persoane, cu conexiuni de tot felul între ei (mai mult sau mai puţin cunoscute publicului larg), care au profitat de momentul destrămării URSS pentru a instaura un regim democratic pe hârtie, dar cleptocratic şi oligarhic în realitate. Aceste câteva mii de persoane s-au aflat în toate funcţiile administraţiei centrale şi/sau locale şi s-au ocupat cu preponderenţă de spolierea activelor statului moldovenesc sovietic, dar şi a celui cu independenţă şi suveranitate limitată de mai apoi, în propriul beneficiu, întru satisfacerea intereselor individuale şi de grup/clan.
 
Desigur, printre aceste mii de persoane s-au aflat şi unii oameni care, poate, au crezut în şansa istorică a românilor dintre Prut şi Nistru de a edifica un stat al lor, care să existe pentru binele cetăţenilor săi. Fără voia lor, aceştia au fost utilizaţi drept idioţi utili de către reprezentanţii clanurilor care şi-au dat mâna cu scopul de a devaliza un teritoriu de patru milioane de suflete, cu conexiuni în mediul criminalităţii organizate transfrontaliere din tot fostul spaţiu sovietic.
 
Aşa cum două bande criminale nu-şi iau beregata decât în cazuri cu totul excepţionale, preferând să-şi delimiteze clar zonele de influenţă, şi statul moldovean a servit drept arenă de manifestare pentru mai multe grupuri infracţionale organizate care s-au confruntat pentru putere şi influenţă, dar care au ştiut întotdeauna să păstreze aparenţele unei minime stabilităţi pentru a-şi putea atinge în continuare obiectivele. E interesant că aceste clanuri, care împreună compun casta politică de la Chişinău, deşi pare că şi-au schimbat principalii lideri, sunt de fapt aceleaşi din momentul declarării independenţei. Pur şi simplu, cele câteva ”afaceri de familie” majore au fost lăsate ”moştenire” unor oameni de încredere, crescuţi la sânul vechilor capi, care reprezintă aceleaşi interese. Deloc întâmplător, aceste interese (economice, în mare parte) au ramificaţii în Est. Acolo se află capii cei mari ai reţelelor informale de putere (bazate pe relaţii de rudenie şi alianţă) care împreună reprezintă  clasa dominantă de la Chişinău. Astăzi, culorile ”verde”, ”bleu”, ”roşu”, reprezintă câte una dintre aceste caste, deşi primele două sunt oarecum întrepătrunse, semn că provin din aceeaşi matcă: cea a nomenclaturii comuniste de extracţie ”naţională”, ”moldovenească”, care a dat ulterior toate construcţiile politice dominante la Chişinău cu excepţia uneia, începând cu Partidul Democrat Agrar, şi terminând cu actualele tabere ”verde” şi ”bleu”. Nomenclatura sovietică tânără, de extracţie basarabeană, era oarecum dispusă să acorde concesii strategice exponenţilor mişcării de renaştere naţională, dar doar până în punctul în care şi-au putut instaura dominaţia nestingherită, slăbind controlul de la Moscova, dar şi folosind revirimentul naţional românesc în propriile scopuri (fapt care s-a şi întâmplat în 1993-1994, definitivându-se la parlamentarele din februarie 1994). Zicala preferată a acestei tabere e ”În Moldova a fost bine când au plecat ruşii şi n-au venit românii”, principiul preferat de politică externă este ”viţelul blând care suge de la două vaci” (sau: ”mielul blând care suge de la două oi”), aluzie clară la destinul Republicii Moldova pe care ei pretind că îl văd atât în Est, cât şi în Vest (pretinsă abordare ”pragmatică”, una pe care marşează din greu şi grupările ”verde” şi ”bleu” ale taberei în cauză) iar liderul ei este penultimul secretar al Partidului Comunist al Moldovei (subdiviziune a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice), ulterior cel de-al doilea preşedinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi. Ei pot părea dispuşi să accepte chiar şi realitatea că moldovenii sunt etnici români care vorbesc limba română, dar insistă pe ideea construcţiei ”naţiunii civice moldoveneşti”. Aceasta din urmă fiind tocmai găselniţa ideologică perfectă pentru a legitima şi perpetua istoric statul Republica Moldova (permiţându-le foştilor ”tovi” să-şi facă de cap în continuare), în condiţiile unei ”vopsiri” europene, ba chiar şi naţionale, conforme cu adevărul istoric, a vechilor teze sovietice cu privire la cele două naţiuni latine est-europene, românii şi moldovenii. Excepţia la care mă refeream mai sus, unicul clan din Republica Moldova de astăzi care nu se trage din gruparea tinerilor autohtoni din cadrul nomenclaturii sovietice de la Chişinău, este actuala opoziţie, tabăra roşie, PCRM. Aceştia sunt urmaşi ideologici şi politici ai grupării conservatoare, ”hardliners”, din cadrul nomenclaturii sovietice: ”apparatciki” mai în vârstă, de extracţie etnică preponderent slavă. Fostul preşedinte Voronin, ministru de interne al RSS Moldoveneşti în 1989, este reprezentantul tipic al ”hardliners”-ilor din fosta nomenclatură sovietică a republicii moldoveneşti, deşi după vârstă este mai apropiat de cei din tabăra despre care am vorbit anterior.
 
Avem, deci, o republică în care interesele de afaceri, influenţă, puterea politică şi cea economică, sunt împărţite între două tabere de provenienţă sovietică. Una e ”moldovenească”, adică autohtonistă şi dispusă la a accepta dominaţia din Est, dar pendulând între interesele fostei metropole imperiale şi propriile sale interese (o relaţie foarte asemănătoare cu cea pe care unii domni ai Moldovei medievale o aveau cu Poarta otomană). Cealaltă e eminamente rusofonă şi dominată de elemente etnice minoritare, şi mizează pe susţinerea tovarăşilor lor de idei din Est. ”Moderaţii” se află astăzi la guvernare. ”Maximaliştii” îşi aşteaptă rândul, în opoziţie. Şi unii şi alţii sunt, într-o măsură mai mare sau mai mică, dependenţi de Est sau sub imperiul fricii faţă de Est. Sau chiar... loiali Estului. Faptul că ”moderaţii” au declarat astăzi drept obiectiv strategic integrarea europeană a Republicii Moldova, şi chiar au reuşit să parafeze acordurile de asociere şi liber schimb, şi poate chiar vor semna aceste acorduri, nu trebuie să ne producă nedumerire: şi ”radicalii” au trecut printr-o perioadă de mimare a apropierii de Europa, în 2004-2007. Retorica guvernării de atunci nu se deosebea prea mult de cea a guvernării de azi.
 
Dar... ştiind lucrurile pe care le-am expus mai sus, ne poate cineva garanta că ”moderaţii” care conduc Republica Moldova nu vor schimba macazul spre Est? Nu, nu ne poate garanta nimeni acest lucru. Se prea poate ca actuala guvernare de la Chişinău să urmeze exemplul Ucrainei. Dacă nu în acest an, atunci la anul. Să nu uităm că bugetul Uniunii Europene, aprobat până în 2020, nu prevede fonduri de pre-aderare pentru Republica Moldova. Astfel încât chiar şi după semnarea acordurilor cu Uniunea Europeană, Estul mai are timp până în 2021 să piseze încet şi metodic guvernarea reprezentată de tabăra ”moderaţilor”, dacă tot ei vor conduce şi după 2014. Nimic nu e încă bătut în cuie, şi nici nu va fi prea curând. Nimic nu e clar, nimic nu e sigur ”pe frontul de est”.
 
De aceea a declarat Traian Băsescu ce a declarat, cum a declarat. Pentru că am convingerea că preşedintele României a realizat, la rândul lui, această radiografie a castei politice de la Chişinău, şi ştie exact ce interlocutori are. În aceeaşi cheie trebuie interpretate şi declaraţiile preşedintelui vis-a-vis de trecutul sovietic al prim-ministrului Republicii Moldova.
 
Republica Moldova a fost şi este un spaţiu în care tehnicile de manipulare de ordin emoţional-identitar (într-o direcţie sau alta), teoriile conspiraţiei, au fost utilizate cu succes pentru a legitima o statalitate dubioasă, una care, obiectiv vorbind, a provocat celor aproape patru milioane de locuitori ai fostei republici sovietice mai mult rău decât bine. Faptul că peste un sfert dintre cetăţenii Republicii Moldova se află la munci în afară este un indicator mai mult decât convingător al acestei stări de lucruri.
 
Bine-bine, s-ar putea întreba un cititor de la Bucureşti.... dar cum rămâne cu politicienii unionişti de la Chişinău? Nu există? Unde sunt?
 
Din păcate, invocarea unirii cu România în discursul politic de la Chişinău a fost supusă mai curând regulilor jocului ”alba-neagra” decât regulilor logicii şi ale patriotismului. S-au văzut şi se văd cazuri de politicieni care aflându-se în opoziţie vorbesc despre relaţia cu România pe ton lacrimogen (atenţie: nu întotdeauna şi nu neapărat despre unire!), în scopuri pur electorale. Pentru ca apoi, dacă vin la putere, să abandoneze acest tip de discurs.
 
Nu vreau să spun că nu ar exista la Chişinău oameni politici care, poate, cred sincer în unificare, o doresc, şi ar fi gata să-şi sacrifice eventualele funcţii într-un stat recunoscut la ONU, de dragul înfăptuirii reunificării unicei naţiuni europene încă în stare de divizare după al II-lea război mondial. Însă poate că momentul acestora încă trebuie să vină, pe fondul unei mase critice de populaţie care să abandoneze vorbirea despre reunirea cu România la bucătărie, şi să iasă cu revendicări publice în acest sens. În Republica Moldova există şi acum un număr foarte mare de oameni care-şi doresc reunirea dar nu au curaj să afirme acest lucru, din varii motive. Inclusiv, deoarece au existat unii ”moderaţi” care au reuşit să-i convingă că este contraproductiv să vorbeşti despre reunire, că vorbind despre reunire dai apă la moara şovinilor prosovietici (adversarilor lor politici, maximaliştii). Este vorba despre acelaşi complex al struţului despre care vorbeam mai sus, acelaşi minorat, aceeaşi frică să fii cine eşti de fapt, combinată cu comoditatea calculelor de tip economic şi politic ocazionate de existenţa unui stat independent la dispoziţia lor.
 
Dacă tot mai mulţi dintre moldovenii cu simpatii româneşti ţinuţi în prizonierat ideologic prin manipulare cu sentimentul naţional de către reprezentanţii ”moderaţilor” vor ajunge la concluzia că doar vorbind despre reunificare cât mai mult, cât mai insistent, cerând-o public, scoţând-o din zona zisă ”emoţională” (etichetă aparţinând tot aşa-zişilor ”pragmatici” din tabăra ”moderată” a castei politice de la Chişinău), se va putea schimba în bine situaţia, atunci nimic nu-i va mai putea opri. Acest proces se întâmplă deja.
 
Deocamdată, casta politică divizată în cele două grupări ale maximaliştilor (radicalilor) şimoderaţilor, controlează aproape întregul spaţiu public, inclusiv presa. În Republica Moldova de astăzi se promovează un fel de moldovenism cu face-lifting şi mult botox implantat, în care e de bon-ton să recunoşti că vorbeşti limba română şi, eventual, că eşti etnic român, dar în acelaşi timp să aperi dreptul la existenţă al acestui stat care, în opinia mea, încă nu şi-a demonstrat validitatea şi că îşi merită locul pe hartă. Până la urmă, există popoare care luptă de secole să aibă stat, şi nu au. Kurzii, de exemplu.
 
Între Prut şi Nistru situaţia e mult mai simplă. O mână de nomenclaturişti sovietici s-au gândit să înfiinţeze o nouă naţiune.
 
Rămâne de văzut dacă demersul lor se va înfăptui până la capăt.  
 
Sau dacă va interveni, la un moment dat, acea datorie a României de a asigura cetăţenilor moldoveni, nu penalilor moldoveni care se cred politicieni, o cale de a se scoate din mocirlă. Calea de reunire cu România despre care a vorbit preşedintele Traian Băsescu.