Moldoveniștii și integrarea europeană
De obicei, numim moldovenism curentul proimperial care, la diferite etape, a susținut „independența limbii moldovenești de cea română", ridicarea unei cortine de fier pe Prut, apoi s-a opus revenirii la alfabetul latin, ieșirii R. Moldova din URSS, schimbării articolului 13 din Constituție referitor la denumirea limbii oficiale din R. Moldova, iar astăzi se împotrivește din răsputeri apropierii R. Moldova de România.
Spre deosebire de moldovenismul funciar, folcloric, colhoznico-țărănesc, încremenit în timp, moldovenismul politic e schimbător, proteic, fețele sale surprind uneori, „evoluând" în funcție de conjunctura politică sau geopolitică. Dacă primul reflectă o întârziere culturală, educațională, cel de-al doilea - un proiect diversionist, regizat și îndreptat împotriva României, odată cu apariția ei pe harta politică a Europei. Moldovenismul politic este creația mereu actualizată, adusă la zi, a unor strategi care se opun unității românilor. Aceasta se referă și la adepții mai noi ai „Moldovei Mari", chiar dacă unii dintre ei sunt pur și simplu niște „idioți utili", la propriu și la figurat, folosiți de dușmanii României.
„Blazonul" tuturor moldoveniștilor este „limba moldovenească". Un moldovenist nu va recunoaște că vorbește limba română, chiar dacă recită din Eminescu. În cel mai bun caz, el va admite astăzi că pe ambele maluri ale Prutului se vorbește „aceeași limbă".
Într-un moment de criză profundă în Rusia, în perioada de tranziție a serviciilor secrete rusești sub guvernarea lui Elțin, când ele pierduseră controlul puterii, moldoveniștii, rămași „fără stăpân", au început să cocheteze cu ideea integrării europene.
Liderul comuniștilor, Vladimir Voronin, a fost moldovenistul care a „instituționalizat" cursul R. Moldova spre UE, fără să renunțe la antiromânism, menținând sârma ghimpată pe Prut, considerând România dușmanul numărul unu al „statalității" moldovenești. El nu s-a limitat doar la retorica românofobă, ci a întreprins acțiuni care vin în contradicție cu principiile respectării drepturilor omului, a pluralismului și libertății presei, efectuând epurări la radioul și televiziunea publică, în aparatul de stat, discriminându-i și hărțuindu-i pe cei suspectați de idei unioniste. Nu numai Bucureștiul, dar și Bruxellesul nu putea accepta aceste „devieri" totalitariste, prorusești. Virajul lui Voronin spre Rusia nu a surprins pe nimeni, a fost întoarcerea fiului risipitor în familie.
De la PCRM se trag moldoveniștii europeniști în varianta „soft", al căror reprezentant de frunte este liderul PD, Marian Lupu. Inițial, el afirma că denumirea limbii de stat este română „din punct de vedere științific", ca, apoi, să se supere pe România și să se „răzgândească", afirmând că e „moldovenească", nu numai din punct de vedere politic, ci și „științific". Totuși, el nu a preluat atitudinea și limbajul românofob al lui Voronin, nu s-a opus „normalizării" relațiilor cu România. Posibil, prin „răzgândirea" sa a dorit să impresioneze electoratul comunist, pe care vrea să-l atragă spre PD. Însă, din cauza poziției sale, PD este văzut ca un partid moldovenist, când proeuropean, când rusofil, deși unii membri ai PD, inclusiv președintele de onoare, Dumitru Diacov, nu evită să spună că vorbesc românește.
Între timp, nici folosirea glotonimului „limba română" pare să nu mai garanteze „imunitate" împotriva acuzațiilor de moldovenism. Ești moldovenist chiar dacă spui că vorbești limba română, dar nu pledezi pentru reunirea cu România. Dan Dungaciu, de exemplu, îi consideră moldoveniști camuflați pe guvernanții actuali care, indiferent de poziția lor în chestiunea limbii, se pronunță pentru integrarea în UE ca stat independent, tratând România ca pe un stat vecin oarecare, „tehnicizând" relațiile cu ea. Pentru dl Dungaciu înlăturarea sârmei ghimpate și construirea podurilor de piatră care asigură legătura tot mai strânsă pe diferite planuri peste apa Prutului par să conteze mai puțin decât podurile de flori. Sentimentele, relația de suflet, cuvintele de dragoste față de România sunt, putem deduce, măsurariul adevărat al despărțirii clasei politice de la Chișinău de trecutul moldovenist. De aceea, marea adunare proeuropeană din 3 noiembrie l-a dezamăgit, ca fiind „expresia cea mai ilustrativă de până acum" a proiectului „moldovenismului-europenist, care s-a văzut exemplificat în PMAN în forma sa cea mai completă". Asta, deoarece „din punct de vedere simbolic, organizatorii... au optat să livreze ideea europeană fără nici cea mai mică legătură cu simbolistica românească sau cu referință la România. Despre România, ca și partener strategic sau simbolistica asociată cu ea nu s-a rostit nimic în piață". Ceea ce e adevărat numai până la un punct.
O omisiune tactică, pentru a nu irita fără rost rusofilii și Moscova, care se opune cu înverșunare integrării europene a R. Moldova, nu e luată în calcul de fostul consilier al lui Mihai Ghimpu. Pericolul de a zădărî un urs rănit este ignorat de Domnia Sa, ca și și amara experiență a folosirii simbolisticii românești în scopuri electorale, speculative, patriotarde. Declarațiile de dragoste la adresa României ar putea fi false. Contează totuși faptele.
Constantin Tănase este și mai tranșant în privința moldovenismului liderilor CPE. Până la adunarea din 3 noiembrie, el afirma într-un articol al său că „noul val de politicieni care a venit la putere în 2009 se circumscrie politicii neoimperiale a Rusiei... Noii politicieni, fiind mai „pragmatici", au renunțat la ițarii moldovenismului primitiv și au îmbrăcat fracul unui moldovenism cu papion european, care, prin esență, nu se deosebește prin nimic de primul", scria Tănase. O dovadă, din punctul său de vedere, e și faptul că „și sub actuala administrație „anticomunistă" și proeuropeană, „moldoveniștii", care aglutinează în rândul lor toate grupările antieuropene și antiromânești - de la „inocente" onegeuri rusești la grupări șovine și profasciste – se simt în largul lor și beneficiază de sprijinul tacit și discret al actualei guvernări". Cu alte cuvinte, în esență, nu există nicio diferență între guvernarea liberal-democrată de azi și cea comunistă de ieri.
Dacă „sprijinul tacit și discret" pentru grupurile antieuropene și antiromânești e o chestiune de discutat, relația strânsă cu Biserica Ortodoxă Rusă, dependența sentimentală de liderii de la Kremlin, și – da! – transmiterea Aeroportului Chișinău și a Băncii de Economii pe mâna rușilor vorbesc în defavoarea guvernanților proeuropeni de azi. Totuși, ca ipoteza „circumscrierii" la politica neoimperială a lui Putin, lansată de Tănase, să se confirme, partidele aflate azi la guvernare ar trebui să renunțe, mai devreme sau mai târziu, la integrarea în UE și să adere la proiectul de constituire a Uniunii Eurasiatice. Sau să cedeze benevol puterea comuniștilor, simulând îndeplinirea programului de guvernare și lupta electorală.
Îi putem suspecta pe liderii AIE de nesinceritate, de închinare tainică la icoana Rusiei, dar atâta timp cât urmează cursul integrării europene ei sunt tovarășii de drum, aliații unioniștilor, după cum erau, volens-nolens, și guvernanții comuniști. De aceea, Băsescu a pus umărul la realegerea lui Voronin. Urcându-se în barca integrării europene, dacă nu trișează ca liderul PCRM, moldoveniștii contribuie, volens-nolens, la reîntregirea României.
Integrarea europeană apropie unirea, chiar dacă poate moldoveniștii proeuropeni se gândesc la modelul austriac. Dacă frontiera de pe Prut va dispărea de facto, se va transforma într-o linie simbolică, dacă odată cu integrarea economică și politică se va forma un spațiu informațional, cultural, spiritual comun al românilor de pe ambele maluri ale Prutului, vom rămâne despărțiți doar de niște simboluri.
Unul dintre reprezentanții mișcării unioniste din România îi îndemna pe tineri să iasă la mitingul din 3 noiembrie, căci „integrarea europeană este unirea cu România". Despre posibilitatea „unirii prin integrarea europeană" a scris convingător și Sorin Bocancea în cotidianul „Adevărul".
Putem presupune că printre liderii CPE sunt europeniști falși, rusofili mascați, dar nu este exclus și contrariul: că unii dintre ei să fie unioniști camuflați (inclusiv Marian Lupu). Demonizarea moldoveniștilor europeniști este dăunătoare atât pentru România, cât și pentru R. Moldova, căci fără ei nu este posibilă formarea unui guvern proeuropean. Fenomenul moldovenismului proeuropean merită o atitudine prudentă, dar nicidecum ostilă. Să nu le căutăm nod în papură, să nu lovim în ei fără un motiv serios, chiar dacă ne aflăm în campania electorală. Aliații trebuie respectați.
Spre deosebire de moldovenismul funciar, folcloric, colhoznico-țărănesc, încremenit în timp, moldovenismul politic e schimbător, proteic, fețele sale surprind uneori, „evoluând" în funcție de conjunctura politică sau geopolitică. Dacă primul reflectă o întârziere culturală, educațională, cel de-al doilea - un proiect diversionist, regizat și îndreptat împotriva României, odată cu apariția ei pe harta politică a Europei. Moldovenismul politic este creația mereu actualizată, adusă la zi, a unor strategi care se opun unității românilor. Aceasta se referă și la adepții mai noi ai „Moldovei Mari", chiar dacă unii dintre ei sunt pur și simplu niște „idioți utili", la propriu și la figurat, folosiți de dușmanii României.
„Blazonul" tuturor moldoveniștilor este „limba moldovenească". Un moldovenist nu va recunoaște că vorbește limba română, chiar dacă recită din Eminescu. În cel mai bun caz, el va admite astăzi că pe ambele maluri ale Prutului se vorbește „aceeași limbă".
Într-un moment de criză profundă în Rusia, în perioada de tranziție a serviciilor secrete rusești sub guvernarea lui Elțin, când ele pierduseră controlul puterii, moldoveniștii, rămași „fără stăpân", au început să cocheteze cu ideea integrării europene.
Liderul comuniștilor, Vladimir Voronin, a fost moldovenistul care a „instituționalizat" cursul R. Moldova spre UE, fără să renunțe la antiromânism, menținând sârma ghimpată pe Prut, considerând România dușmanul numărul unu al „statalității" moldovenești. El nu s-a limitat doar la retorica românofobă, ci a întreprins acțiuni care vin în contradicție cu principiile respectării drepturilor omului, a pluralismului și libertății presei, efectuând epurări la radioul și televiziunea publică, în aparatul de stat, discriminându-i și hărțuindu-i pe cei suspectați de idei unioniste. Nu numai Bucureștiul, dar și Bruxellesul nu putea accepta aceste „devieri" totalitariste, prorusești. Virajul lui Voronin spre Rusia nu a surprins pe nimeni, a fost întoarcerea fiului risipitor în familie.
De la PCRM se trag moldoveniștii europeniști în varianta „soft", al căror reprezentant de frunte este liderul PD, Marian Lupu. Inițial, el afirma că denumirea limbii de stat este română „din punct de vedere științific", ca, apoi, să se supere pe România și să se „răzgândească", afirmând că e „moldovenească", nu numai din punct de vedere politic, ci și „științific". Totuși, el nu a preluat atitudinea și limbajul românofob al lui Voronin, nu s-a opus „normalizării" relațiilor cu România. Posibil, prin „răzgândirea" sa a dorit să impresioneze electoratul comunist, pe care vrea să-l atragă spre PD. Însă, din cauza poziției sale, PD este văzut ca un partid moldovenist, când proeuropean, când rusofil, deși unii membri ai PD, inclusiv președintele de onoare, Dumitru Diacov, nu evită să spună că vorbesc românește.
Între timp, nici folosirea glotonimului „limba română" pare să nu mai garanteze „imunitate" împotriva acuzațiilor de moldovenism. Ești moldovenist chiar dacă spui că vorbești limba română, dar nu pledezi pentru reunirea cu România. Dan Dungaciu, de exemplu, îi consideră moldoveniști camuflați pe guvernanții actuali care, indiferent de poziția lor în chestiunea limbii, se pronunță pentru integrarea în UE ca stat independent, tratând România ca pe un stat vecin oarecare, „tehnicizând" relațiile cu ea. Pentru dl Dungaciu înlăturarea sârmei ghimpate și construirea podurilor de piatră care asigură legătura tot mai strânsă pe diferite planuri peste apa Prutului par să conteze mai puțin decât podurile de flori. Sentimentele, relația de suflet, cuvintele de dragoste față de România sunt, putem deduce, măsurariul adevărat al despărțirii clasei politice de la Chișinău de trecutul moldovenist. De aceea, marea adunare proeuropeană din 3 noiembrie l-a dezamăgit, ca fiind „expresia cea mai ilustrativă de până acum" a proiectului „moldovenismului-europenist, care s-a văzut exemplificat în PMAN în forma sa cea mai completă". Asta, deoarece „din punct de vedere simbolic, organizatorii... au optat să livreze ideea europeană fără nici cea mai mică legătură cu simbolistica românească sau cu referință la România. Despre România, ca și partener strategic sau simbolistica asociată cu ea nu s-a rostit nimic în piață". Ceea ce e adevărat numai până la un punct.
O omisiune tactică, pentru a nu irita fără rost rusofilii și Moscova, care se opune cu înverșunare integrării europene a R. Moldova, nu e luată în calcul de fostul consilier al lui Mihai Ghimpu. Pericolul de a zădărî un urs rănit este ignorat de Domnia Sa, ca și și amara experiență a folosirii simbolisticii românești în scopuri electorale, speculative, patriotarde. Declarațiile de dragoste la adresa României ar putea fi false. Contează totuși faptele.
Constantin Tănase este și mai tranșant în privința moldovenismului liderilor CPE. Până la adunarea din 3 noiembrie, el afirma într-un articol al său că „noul val de politicieni care a venit la putere în 2009 se circumscrie politicii neoimperiale a Rusiei... Noii politicieni, fiind mai „pragmatici", au renunțat la ițarii moldovenismului primitiv și au îmbrăcat fracul unui moldovenism cu papion european, care, prin esență, nu se deosebește prin nimic de primul", scria Tănase. O dovadă, din punctul său de vedere, e și faptul că „și sub actuala administrație „anticomunistă" și proeuropeană, „moldoveniștii", care aglutinează în rândul lor toate grupările antieuropene și antiromânești - de la „inocente" onegeuri rusești la grupări șovine și profasciste – se simt în largul lor și beneficiază de sprijinul tacit și discret al actualei guvernări". Cu alte cuvinte, în esență, nu există nicio diferență între guvernarea liberal-democrată de azi și cea comunistă de ieri.
Dacă „sprijinul tacit și discret" pentru grupurile antieuropene și antiromânești e o chestiune de discutat, relația strânsă cu Biserica Ortodoxă Rusă, dependența sentimentală de liderii de la Kremlin, și – da! – transmiterea Aeroportului Chișinău și a Băncii de Economii pe mâna rușilor vorbesc în defavoarea guvernanților proeuropeni de azi. Totuși, ca ipoteza „circumscrierii" la politica neoimperială a lui Putin, lansată de Tănase, să se confirme, partidele aflate azi la guvernare ar trebui să renunțe, mai devreme sau mai târziu, la integrarea în UE și să adere la proiectul de constituire a Uniunii Eurasiatice. Sau să cedeze benevol puterea comuniștilor, simulând îndeplinirea programului de guvernare și lupta electorală.
Îi putem suspecta pe liderii AIE de nesinceritate, de închinare tainică la icoana Rusiei, dar atâta timp cât urmează cursul integrării europene ei sunt tovarășii de drum, aliații unioniștilor, după cum erau, volens-nolens, și guvernanții comuniști. De aceea, Băsescu a pus umărul la realegerea lui Voronin. Urcându-se în barca integrării europene, dacă nu trișează ca liderul PCRM, moldoveniștii contribuie, volens-nolens, la reîntregirea României.
Integrarea europeană apropie unirea, chiar dacă poate moldoveniștii proeuropeni se gândesc la modelul austriac. Dacă frontiera de pe Prut va dispărea de facto, se va transforma într-o linie simbolică, dacă odată cu integrarea economică și politică se va forma un spațiu informațional, cultural, spiritual comun al românilor de pe ambele maluri ale Prutului, vom rămâne despărțiți doar de niște simboluri.
Unul dintre reprezentanții mișcării unioniste din România îi îndemna pe tineri să iasă la mitingul din 3 noiembrie, căci „integrarea europeană este unirea cu România". Despre posibilitatea „unirii prin integrarea europeană" a scris convingător și Sorin Bocancea în cotidianul „Adevărul".
Putem presupune că printre liderii CPE sunt europeniști falși, rusofili mascați, dar nu este exclus și contrariul: că unii dintre ei să fie unioniști camuflați (inclusiv Marian Lupu). Demonizarea moldoveniștilor europeniști este dăunătoare atât pentru România, cât și pentru R. Moldova, căci fără ei nu este posibilă formarea unui guvern proeuropean. Fenomenul moldovenismului proeuropean merită o atitudine prudentă, dar nicidecum ostilă. Să nu le căutăm nod în papură, să nu lovim în ei fără un motiv serios, chiar dacă ne aflăm în campania electorală. Aliații trebuie respectați.