Cel mai scump cuvânt sârbesc

Europa  
După 14 ani, Serbia şi Kosovo vor să îşi normalizeze relaţiile. O atare intenţie este însă doar un mic pas în direcţia soluţionării conflictului.
 
"Kosovo" este cel mai scump cuvânt sârbesc, scria un poet de inspiraţie naţională în 1989. El atingea la acea vreme un punct sensibil, exprimând o opinie pe care o au şi astăzi cei mai mulţi sârbi: Kosovo nu este un tărâm oarecare, o bucată de pământ, ci expresia tuturor speranţelor şi frustrărilor istorice ale sârbilor. Un Ierusalim sârbesc.
 
"Kosovo-ul sârbesc" este parte integrantă din educaţie, din lecţiile de istorie predate la şcoală şi din discursul politic al populiştilor. Kosovo cel real, în care, între timp, se vorbeşte limba albaneză în proporţie de 90 la sută şi cel în care secole la rând a fost pus la fermentat mitul naţional sârbesc - s-au ciocnit frontal în ultimele decenii.
 
La Belgrad, mai devreme sau mai târziu, trebuia luată o decizie. Fie de renunţare la romanţarea aproape mistică în care fusese învăluită provincia Kosovo, fie de abandonare a realităţii politice. La acea vreme, împinsă fiind de la spate de stringente necesităţi europene, elita politică radical-naţionalistă de la Belgrad a decis să aibă o abordare ancorată în realitate.
 
Schimbare de abordare politică
 
O asemenea schimbare de sens în politica sârbească nu s-a petrecut orişicum. În timpul bombardării Serbiei în 1999 de către NATO, în Kosovo a avut loc un amplu proces de expulzare în masă a populaţiei albaneze de către miliţiile sârbeşti. După ce trupele sârbeşti au fost alungate din Kosovo de către Alianţa Nord-Atlantică, trupele de gherilă albaneze revenite în regiune au alungat la rândul lor o mare parte a populaţiei sârbeşti, dar şi alţi locuitori de alte naţionalităţi.

 
Cu excepţia unui mic teritoriu aflat în partea de nord a regiunii, Serbia a pierdut în totalitate controlul asupra acesteia, astfel că o integrare a albanezilor kosovari în sistemul politic sârbesc devenise imposibilă. Sârbii cu orientări naţionaliste, care repetau neîncetat faptul că regiunea Kosovo este pământ sârbesc, fapt consemnat din 2008 şi în constituţia Serbiei, nu puteau însă răspunde la o întrebare simplă: Şi i-ar putea imagina vreodată pe Thaci sau Haradinaj, luptători albanezi de gherilă, miniştrii ai apărării în guvernul Serbiei?
 
Un răspuns negativ ar fi însemnat negarea implicării albanezilor kosovari în viaţa politică a statului sârbesc. Pe de altă parte, un eventual răspuns afirmativ ar fi însemnat ca sârbii să aibă încredere în foştii duşmani de moarte, încredinţându-le tocmai apărarea ţării. Toate acestea sunt lucruri ştiute şi de actualul premier sârb Ivica Dacic, fost purtător de cuvânt al lui Slobodan Milosevic. Dacic a înfăptuit o "reconciliere istorică", împreună cu Hashim Thaci, prim-ministrul Kosovo. Aceasta ar fi, poate, o veste bună.
 
Fără îndoială, ştirile pompoase privind înţelegerea dintre cei doi sunt exagerări media obişnuite. Privită la rece, această "zi istorică" este numai un pas făcut în direcţia unei posibile soluţionări a conflictului. Neîncrederea reciprocă, care se manifestă pe mai toate palierele vieţii cotidiene este, totuşi, foarte mare.

 
Serbia, măcinată de corupţie şi de frustrări naţionale continuă să rămână un candidat fragil în ceea ce priveşte aderarea la UE. La rândul său, noul stat Kosovo rămâne cea mai săracă regiune din Europa cu a sa economie subterană, bazată pe criminalitate şi cu clanuri organizate în adevărate centre de putere, toate ascunse în spatele unei faţade democratice.
 
Perspective bilaterale
 
Cât priveşte relaţiile dintre Pristina şi Belgrad, ciocnirile violente din trecut ar putea fi evitate dacă cei aflaţi la putere în ambele tabere reuşesc să îşi ţină sub control intransigenţii. Belgradul trebuie să-i liniştească pe sârbii-kosovari, iar Pristina simte în ceafă suflul opoziţiei naţionaliste. Nici măcar în situaţia în care primele dificultăţi vor fi fost depăşite, pacea durabilă nu poate fi garantată.
 
Câtă vreme nu vor avea loc investiţii serioase în economie şi infrastructură, şi fără o reconciliere bazată pe curaj şi adevăr, asumate de ambele tabere, Kosovo şi Serbia vor continua să graviteze una în jurul celeilalte, fiind însă două planete radical separate.
 
Pentru mulţi sârbi care provin din Kosovo, Belgradul rămâne, ca şi până acum, capitala lor, fiind convinşi că vecinii albanezi nutresc în continuare intenţia de a elimina din Kosovo orice este sârbesc. De cealaltă parte, albanezii-kosovari îi percep pe concetăţenii sârbi ca pe nişte neputincioşi reprezentanţi ai fostului regim sârbesc. Acest dans naţionalist ar putea să mai dureze o vreme, fiind un lucru pe care ar trebui să-l luăm la cunoştinţă după încheierea acordurilor din Irlanda de Nord sau a celui dintre Israel şi Palestina, toate aceste "reconcilieri" fiind considerate istorice.