Băsescu, Putin şi frontiera de est a NATO

Rusia şi România, prin actualii preşedinţi - care vor avea roluri relevante şi în anii următori - au nevoie, în egală măsură, de dialog bazat pe respect reciproc, la toate nivelurile. Real. Nu mimat.


La puţin timp după ce ambasadorul rus, la Bucureşti, a acordat un interviu în care afirma - uitând intenţionat de articolul 5, din tratatul NATO - că baza militară de la Deveselu ar putea deveni o ţintă pentru Rusia, dacă acolo vor fi amplasate interceptoare americane, în presa de la Bucureşti a apărut o informaţie neignorabilă, ce seamănă cu o bătaie amicală, a Unchiului Sam, pe umărul preşedintelui Vladimir Putin.  
Dacă memoria nu mă înşeală, în lunga vară fierbinte a politichiei româneşti, când, într-un timp scurt, au fost schimbaţi din funcţii preşedinţii Senatului, Camerei Deputaţilor şi avocatul poporului - ca să mă exprim plastic -, iar preşedintele ţării a fost trimis să mediteze la condiţia de simplu cetăţean, în arealuri bine informate, din metropola de pe malurile Dâmboviţei, a fost lansată, pentru prima oară, o informaţie percepută ca un semnal clar, pentru cei ce credeau atunci că pot călca totul în picioare, ignorând regulile minimale ale unui stat de drept, membru deplin al Uniunii Europene.


 
Cei ce cunoşteau bine, din experienţa proprie, procedurile comunităţii euroatlantice, luau în calcul posibila nerevenire a preşedintelui suspendat, în funcţia devenită vacantă şi ocupată, temporar, de un prezidenţiabil vizibil lipsit de experienţa necesară exercitării atribuţiilor constituţionale, în primul post relevant din ierarhia statului român.
 
Prin urmare, dacă nu ar fi revenit la Palatul Cotroceni, ce s-ar fi întâmplat cu Traian Băsescu?
 
Informaţia difuzată atunci, cu tâlc, nu specula nimic. Doar indica oportunitatea pe care ar fi avut-o preşedintele de a deveni raportor NATO. Adversarii politici şi presa aservită lor au avut accese fireşti de negare a unei asemenea ipoteze atribuind-o propagandei prezidenţiale. Apoi povestea s-a stins.
 
Iată că acum, la scurtă vreme de la neinspirata declaraţie a ambasadorului Rusiei, în România, sugerând posibila transformare în ţintă, a bazei aeriene de la Deveselu, după ce aceasta va fi integrată în scutul antirachetă, au fost vehiculate numele lui Mircea Geoană şi al lui Traian Băsescu, ca propozabili candidaţi ai ţării noastre la postul de secretar general al NATO.
 
Asta ca şi cum funcţia asta este una eligibilă precum la congresele recente ale unor formaţiuni politice autohtone, dovedite a fi simple spectacole de imagine, iluzii şi mai puţină lumină. Pentru viitorul celor mulţi şi necăjiţi.
 
Regula la NATO este simplă. Aşa cum comandantul suprem al forţelor aliate, din Europa - SACEUR - este obligatoriu un general american - doar Statele Unite asigură Europei democratice siguranţa zilei de mâine, ca superputere descurajantă pentru orice gen de aventură militară -, aşa şi persoana ce urmează a deveni secretar general al Alianţei Nord-Atlantice trebuie să inspire încredere peste Ocean, la Casa Albă.
 
Indiferent din ce ţară aliată ar fi. Şi niciun stat membru al NATO nu ar risca să aibă în vedere o personalitate ce ar putea avea surpriza unui veto american.
 
Aşa că dezminţirea faptului că vreo instituţie a statului român ar fi făcut o propunere, sau alta, ţine de logica comunităţii euroatlantice. Dar cine a livrat unui website, altfel bine documentat, sugestia că preşedintele român, de azi, ar urma să fie succesorul lui Anders Fogh Rasmussen, a făcut-o cu un calcul notabil.
 
Mai mult, un membru al unui consiliu influent de susţinere a proiectelor Alianţei Nord-Atlantice - precum Damon Mac Wilson - a dorit să semnaleze presei o evoluţie viitoare, publicând fotografia sa cu Mircea Geoană, despre care nu putea altceva să scrie decât că are un potenţial credibil pentru postul de secretar general al NATO.
 
De fapt, dincolo de informarea publică, a lui Mircea Geoană - credibilă şi utilă, că a pledat, în popasul său recent, în Statele Unite, unde, ce-i drept are multe uşi deschise, pentru ca postul cheie de secretar general al Alianţei să revină, în 2014, uneia dintre ţările nou aliate - este un mesaj clar.
 
Nu numai pentru opinia publică din România.
 
America semnalează, fie şi indirect, intenţia de a consolida frontiera de est a NATO. Chiar şi după ce, la Bucureşti, Putin nu va mai avea, ca interlocutor potenţial, un omolog precum Traian Băsescu.
 
Va fi Mircea Geoană, secretar general al NATO? Va fi Traian Băsescu? Va fi alt politician din statele nou aliate, precum Polonia? Deja nu mai contează.
 
Vladimir Putin a înţeles că Barack Obama îşi va respecta promisiunile: pace şi cooperare cu Rusia, dar frontiera răsăriteană a NATO va fi consolidată cu scutul antirachetă şi încrederea noilor aliaţi - din ţările ex-socialiste - întărită prin desemnarea probabilă a unui politician, fie acesta român sau polonez, în funcţia de secretar general al NATO.
 
La drept vorbind, dacă există un prim argument, pentru Casa Albă şi Pentagon, ca să acorde credit unui politician român, cu convingeri euroatlantice, indiferent cum s-ar numi acesta, atunci este vorba de forţa expediţionară a României, care şi-a rulat batalioanele în teatrele de operaţiuni militare, unde americanii i-au dorit alături pe camarazii români. Preţuindu-le calităţi ce nu au nimic comun cu discursuri ocazionale, ci cu realităţi dure, ale confruntării cu imprevizibilul manifestat în cele mai diferite şi neaşteptate locuri.
 
Va fi Mircea Geoană secretar general al NATO? Poate, dacă i se trece cu vederea, peste Ocean, o anumită intenţie, când era prezidenţiabil, de a avea o întrevedere, la Moscova, cu ţareviciul de atunci şi de azi.
 
Va fi Traian Băsescu secretar general al Alianţei Nord-Atlantice? Lunga vară fierbinte, din anul 2012, a arătat, cui are ochi să vadă, în cine are încredere, mai multă, actuala administraţie americană, marcată de tandemul Obama-Biden.
 
Va fi alt politician din statele noi aliate? În toate aceste trei variante, liderii de la Chişinău, le place sau nu, o vor face din convingere, sau de nevoie, vor trebui să îşi schimbe postura de arici preistorici şi să înţeleagă cât de repede va deveni Nistrul nu doar graniţa de jure a Uniunii Europene, ci şi a NATO. Cu ei, sau fără ei.