Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin
Punerea semnului egalităţii (cu nuanţele de rigoare) între hitlerism şi stalinism, cele două sisteme ale morţii, de către istorici occidentali de prestigiu nu poate decât să mulţumească o conştiinţă istorică estică ce a fost marcată, în egală măsură, de crimele ambelor regimuri, fiind lăudabilă şi reparatorie.
Mai mult decât o istorie descriptivă şi clasică a aplicării unor ideologii, impresionantul volum Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin, scris de către istoricul american Timothy Snyder, este atât o istorie a crimei, cât şi o analiză care se apropie de formatul eseului, în care autorul încearcă să înţeleagă. Ceea ce este greu de conceput pentru noi, acum, dar atât Stalin şi acoliţii lui, cât şi Hitler şi clanul său nazist credeau în necesitatea acestor crime şi nu le percepeau în lumina lor odioasă. Aveau justificări raţionale. Înalte comandamente de stat. Autorul combină într-o manieră fericită expunerea istorică precisă, cu informaţie în general deja cunoscută (cam câţi oameni au murit în timpul Marii Foamete din URSS, câţi au murit la Katyn şi în celelalte patru localităţi unde a fost asasinată de către NKVD elita ofiţerească polonă capturată în septembrie 1939, câţi au murit la Treblinka etc.), cu menţionări sau preluări memorialistice, menite a oferi atât un cadru larg, demn de sinteza istorică, dar şi o imagine a ceea ce simţeau şi trăiau, în ultimele lor clipe, oamenii obişnuiţi, cu o identitate clară, indubitabilă, supuşi tăvălugului istoriei.
Relativa noutate a analizei pe care o oferă Timothy Snyder este legarea hecatombelor produse de către totalitarismul stalinist (Marea Foamete, Marea Teroare) de emergenţa şi dezvoltarea spectaculoasă a terorii naziste. Cele două s-au concurat, dar şi completat în cea mai amplă operă de exterminare pe care umanitatea a cunoscut-o vreodată. Ceea ce a dat frâu liber crimelor reproduse la scară industrială a fost declanşarea războiului între foştii aliaţi, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică stalinistă. „În istoria zonei morţii, Operaţiunea Barbarossa marchează începutul celei de-a treia perioade. În prima (1933-’38), Uniunea Sovietică a efectuat aproape toate masacrele; în cea de a doua, în perioada alianţei germano-sovietice (1939-1941), omorurile au fost comparabile între cele două părţi. Între 1941 şi 1945, germanii au fost răspunzători de aproape toate asasinatele politice. În trecerea de la prima fază la a doua, întrebarea a fost: cum au putut sovieticii să facă o alianţă cu naziştii? În trecerea de la a doua la a treia, întrebarea este: de ce au rupt germanii această alianţă?“1
O altă notă comună celor două sisteme a fost ura fără margini faţă de statul polonez, care beneficiase din plin de conjunctura de la sfârşitul primului război mondial, dar şi luptase prin propriile forţe împotriva Rusiei sovietice în perioada 1919-1920, reuşind imposibilul: să blocheze accesul comuniştilor ruşi la Germania în urma victoriei din faţa Varşoviei, din iulie 1920. Având în vedere că Stalin însuşi participase la războiul polono-sovietic, acel afront avea să cântărească în sentimentele sale antipolone care la un moment dat frizau paranoia (prin anii ’30, Stalin prevedea în mod serios ca URSS să fie atacată din două părţi, de Japonia în Extremul Orient şi de Polonia în Europa de Est!). De altfel, milioane de cetăţeni polonezi (şase, după unele surse) aveau să moară în cel de al doilea război mondial, divizarea între cei de etnie evreiască şi cei polonezi fiind subiect de controversă. Dacă pentru germani grupul ţintă din societatea poloneză era cel reprezentat de înfloritoarea şi numeroasa minoritate evreiască, pentru NKVD acesta era alcătuit din elita polonă2. „Ofiţerii NKVD şi-au îndeplinit sarcina până la consecinţele ei logice ultime, consultând un Who’s who polonez ca să-şi identifice ţintele. Era vorba de un atac împotriva conceptului însuşi de modernitate, ba chiar împotriva întrupării sociale a Iluminismului în această parte a lumii. În Europa de Est, mândria societăţilor era intelighenţia, clasele educate care se socoteau conducătoare ale naţiunii, mai ales în perioadele de absenţă a statului şi de greutăţi, şi păstrătoare ale culturii naţionale prin scrierile, vorbirea şi comportamentul lor. Hitler a ordonat tocmai exterminarea intelighenţiei polone.“ Pentru a elibera Lebensraum de masele poloneze şi pentru ca acestea să poată fi exterminate mai repede, era logic să se scape de elita care ar fi putut organiza rezistenţa împotriva planurilor sale diabolice, de inginerie socială.
Istoricul american oferă o perspectivă largă şi foarte complexă a masacrelor (evreilor, culacilor ucraineni, ofiţerilor polonezi, bieloruşilor etc.) şi evidenţiază mecanica şi consecinţele acesteia pentru grupurile etnice învecinate sau care se întrepătrundeau cu cele condamnate la moarte. Exemple: comuniştii ucraineni trimişi să colectivizeze mediul rural ştiau foarte bine că, dacă nu îndeplinesc cotele obligatorii, care însemnau moartea sigură prin înfometare a conaţionalilor lor, riscau la rândul lor să fie deportaţi împreună cu familiile lor; sau cazul tinerilor bieloruşi şi ucraineni, care aveau de ales între a intra în rândurile poliţiei colaboraţioniste naziste, evitând astfel moartea prin înfometare, dar şi a fi ucişi de partizani sau de NKVD şi, cealaltă variantă, alăturare la mişcarea de rezistenţă, riscând să fie împuşcaţi de germani; sau preluarea caselor etnicilor germani alungaţi din Prusia Orientală, Silezia, Pomerania de către polonezii care, de multe ori, îşi avuseseră casele şi întregul avut distruse de trupele germane, alegeri umane absolut imposibile.
În mod paradoxal, cei doi tirani aveau şi o altă asemănare conceptuală. „Şi Hitler, şi Stalin vizau autarhia imperială, în cadrul unui imperiu uriaş plin de hrană, materii prime şi resurse minerale. Amândoi cunoşteau atracţia ostentativă a materialelor moderne: Stalin îşi luase numele de la oţel, iar Hitler dădea o mare importanţă producţiei oţelului. Şi totuşi, şi Stalin, şi Hitler considerau că agricultura este elementul-cheie în desăvârşirea revoluţiilor lor. Amândoi credeau că sistemele lor îşi vor dovedi superioritatea faţă de capitalismul decadent şi vor garanta independenţa faţă de restul lumii prin producţia de hrană.“Ambele sisteme au atacat mediul rural. Ştim bine care era modelul sovietic (colectivizarea agriculturii, dar şi distrugerea agricultorilor mai bogaţi şi întreprinzători). Modelul agricol german se rezuma la îndepărtarea, fie prin deportare, dar mai ales prin ucidere, a maselor de slavi din Polonia şi vestul URSS şi colonizarea cu fermieri arieni puri, care ar fi fost, evident, cum altcumva, decât un model de eficienţă economică.3
Mai puţin cunoscut este faptul că maşinăria stalinistă a terorii a funcţionat foarte eficient şi în timpul războiului cu Germania nazistă. În mod normal, am presupune că întregul efort al URSS a fost canalizat către respingerea invadatorilor, însă logica stalinismului presupunea dezvoltarea unei terori continue. Societatea nu putea fi lăsată de capul ei. Astfel, „când Germania a invadat Uniunea Sovietică, în iunie 1941, se aflau în Gulag circa patru milioane de cetăţeni sovietici. În timpul războiului, autorităţile sovietice au condamnat la trimiterea în Gulag peste 2,5 milioane dintre cetăţenii lor. NKVD acţiona în orice loc în care nu ajunseseră germanii, inclusiv în Leningradul asediat şi înfometat. Între 1941 şi 1943 s-a înregistrat moartea a 516.841 de prizonieri din Gulag, iar cifra se poate să fi fost mai mare. Aceste sute de mii de morţi suplimentare nu s-ar fi produs, fără îndoială, dacă germanii nu ar fi invadat Uniunea Sovietică: însă aceşti oameni nu ar fi fost atât de vulnerabili dacă nu ar fi fost în Gulag“. Oricum, performanţele NKVD erau mari, el reuşind deportarea unor întregi popoare (e drept, reduse numeric) în intervalul unei zile sau al maximum două-trei (inguşii, cecenii, germanii de pe Volga, tătarii din Crimea). Purificarea etnică este de altfel o altă trăsătură comună a celor două sisteme totalitare, chiar dacă regimul sovietic nu a bătut la fel de mult monedă pe acest procedeu, l-a pus în practică foarte eficient, beneficiind şi de mult timp.
În această întinsă zonă a morţii, după cum o numeşte autorul, situată între Polonia şi vestul Rusiei, până unde au ajuns trupele germane, zonă în care se aflau situate Polonia interbelică4, Ţările Baltice, RSS Bielorusă şi RSS Ucraineană s-au derulat, în principal, experimentele morţii, cele două terori suprapunându-se. „Din cele paisprezece milioane de civili şi de prizonieri de război omorâţi în zona morţii între 1933 şi 1945, peste jumătate au murit pentru că au fost privaţi de hrană. Europeni au înfometat cu bună ştiinţă europeni, într-un număr înfiorător de mare, la mijlocul secolului XX.“ În Ucraina, circa 3,5 milioane de oameni au fost victimele politicilor de exterminare staliniste, între 1933 şi 1938, iar apoi aproximativ acelaşi număr de oameni a fost asasinat de sistemul totalitar nazist, între 1941 şi 1944, în special evrei, dar nu numai, căci naziştii au un bilanţ sumbru. La acest sistem totalitar este paradoxal că doar izbucnirea cu complicitatea URSS5 a celui de-al doilea război mondial a oferit posibilităţi ample, nelimitate, de exprimare bestiei naziste, până la 1 septembrie 1939 bilanţul criminal al Germaniei naziste fiind unul incomparabil mai mic decât cel al partenerului său sovietic. Probabil că, fiind circumscris doar la cadrul Germaniei propriu-zise, Hitler nu a dorit să-şi îndepărteze radical opinia publică germană care, chiar şi în minţile diabolice ale unor oameni precum Hitler şi Himmler, conta.
Ambele regimuri au fost indiferente la suferinţele celorlalţi. O notă comună este dată şi de faptul că masacrele îi vizau mai degrabă pe alţii decât pe germani sau ruşi, care şi în sistemul stalinist au avut mult mai puţin de suferit decât celelalte popoare sovietice6. „A crede că o suferinţă imensă trebuie să fie asociată cu un progres mai mare înseamnă a accepta un soi de tainic masochism: prezenţa durerii e semnul unui bine imanent sau emergent. A duce tu însuţi mai departe acest tip de raţionament înseamnă sadism greu de înţeles: dacă am produs durere, a fost pentru că există un scop superior, pe care îl cunoaşte.“ Istoricul american face referiri şi la competiţia cine a avut cel mai mult de suferit în cel de-al doilea război mondial, o dezbatere fără sens, menită doar a umfla datele statistice, pentru că, ştim bine, istoricii naţionalişti au darul de a exagera cantitativ statutul de victimă, pentru a folosi formularea inspirată a lui Snyder. În plus, istoricii oficiali din zonă folosesc victimele după cum le convine. De exemplu, un evreu din Polonia Orientală fusese cetăţean al acestui stat până la 17 septembrie 1939, când a devenit cetăţean sovietic şi, indiferent de sentimentele lui faţă de evreitatea sa, pe care i le-au asumat naziştii, a fost asasinat în această calitate. Acest om a putut fi (şi a fost) contabilizat atât de către autorităţile poloneze postbelice, de cele sovietice, cât şi de Israel şi poporul evreu. „Numai o istorie a masacrelor poate să unească cifrele cu amintirile. Fără istorie, amintirile devin particulare, ceea ce în zilele noastre înseamnă naţionale; iar cifrele devin publice - cu alte cuvinte, un instrument în competiţia internaţională pentru statutul de martir.“ O altă notă comună acelor două totalitarisme este re-transformarea unor mari grupuri etnice sau sociale în sclavi pe care instanţele superioare, autorităţile de stat le puteau folosi după bunul plac. Sistemul stalinist a folosit atât criteriul social (burghezii, culacii), cât şi pe cel naţional (polonezii sovietici au avut cel mai mult de suferit în Uniunea Sovietică interbelică, proporţional cu numărul lor infim - 400.000 de polonezi din URSS aveau să moară ca urmare a politicilor staliniste). Mai puţin cunoscută este istoria celor opt milioane de sclavi slavi (ucraineni, bieloruşi, polonezi) care munceau în Germania la sfârşitul războiului. Snyder surprinde paradoxul: „Era un rezultat destul de nefiresc, chiar şi după standardele rasismului nazist. Bărbaţii germani au plecat peste hotare şi au omorât milioane de suboameni doar ca să importe milioane de alţi suboameni, ca să facă în Germania munca pe care bărbaţii germani ar fi făcut-o ei înşişi dacă nu ar fi fost peste hotare, omorând suboameni. Efectul net, lăsând deoparte uciderile în masă de peste hotare, a fost că Germania a devenit o ţară mai slavă decât fusese vreodată în istorie“. Recurgerea la sclavagism în secolul al XX-lea îşi are originile şi într-un imens complex de superioritate (rasială, în cazul germanilor, dar şi al japonezilor, sau socială, în cazul comuniştilor sovietici), combinat cu o chemare mesianică de remodelare a realităţii. Dostoievski intuia aceasta înIdiotul, când scria celebra sentinţă: „dacă nu există Dumnezeu, atunci totul este posibil“. În mod relevant, nici comuniştii sovietici nu credeau în Dumnezeul creştin, dar nici naziştii germani.
Volumul Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin este o carte remarcabilă atât prin informaţia abundentă, ţinuta grafică, includerea unor hărţi amănunţite, care ajută la localizarea cu exactitate a teatrelor sau mai degrabă a cimitirelor tărâmului morţii (de exemplu, Varşovia a fost complet ştearsă de pe suprafaţa pământului în vara anului 1944, pierzând mult mai mulţi locuitori morţi decât în ambele bombardamente atomice americane), cât şi prin incluziunea într-o singură pistă analitică a nenumăratelor crime ale celor două sisteme totalitare, care, de obicei, sunt analizate separat. Punerea semnului egalităţii (cu nuanţele de rigoare) între cele două sisteme ale morţii de către istorici occidentali de prestigiu nu poate decât să mulţumească o conştiinţă istorică estică ce a fost marcată, în egală măsură, de crimele ambelor regimuri, fiind lăudabilă şi reparatorie. „Cu toată complexitatea sa, istoria este ceea ce avem cu toţii şi putem împărtăşi cu toţii. (...) Fiecare înregistrare a unei morţi sugerează, dar nu poate înlocui o viaţă unică. Trebuie să putem să ţinem cont nu numai de numărul de morţi, ci şi de fiecare victimă ca individ.“ Nu trebuie să uităm că „victimele erau oameni; o identificare reală cu ei ar fi implicat încercarea de a le înţelege viaţa, mai degrabă decât moartea. E mai puţin atrăgător, dar mai imperativ din punct de vedere moral să înţelegi acţiunile făptaşilor. La urma urmei, pericolul moral nu este niciodată să devii victimă, ci să devii făptuitor sau privitor de pe margine“. Reconfortant în această analiză este faptul că singurul regim politic care a supravieţuit furiei criminale a secolului trecut este tocmai democraţia susţinută de eficacitatea şi incredibila capacitate de a produce prosperitate a capitalismului economic, forme cărora puţină lume în Europa răvăşită de extremisme le mai acorda şanse, în timp ce utopiile universaliste sau etniciste-rasiste, din fericire pentru omenire, au dispărut într-o baie de sânge. //
Note:
1. Care fusese şi era chiar, în iunie 1941, benefică unei Germanii aflate în continuare în război cu Marea Britanie şi imperiul său.
2. După cum a fost cazul cu toate societăţile distruse de comunişti.
3. Mao Zedung nu era nici el prea departe de aceste viziuni agrare şi autarhice.
4. Destul de diferită geografic faţă de Polonia actuală, având în vedere că aproximativ jumătate din Polonia interbelică a fost anexată de URSS atât în 1939, cât şi la sfârşitul celui de al doilea război mondial, fiindu-i oferite în schimb însemnate teritorii germane din Prusia Orientală şi din Germania propriu-zisă.
5. Este de presupus că Hitler ar fi fost mult mai prudent în Europa Occidentală şi cu privire la Polonia, dacă Ribbentrop nu ar fi semnat la 23 august 1939 celebrul Pact.
6. Luând în calcul şi procentul total al fiecărui grup naţional în cadrul populaţiei URSS.
Mai mult decât o istorie descriptivă şi clasică a aplicării unor ideologii, impresionantul volum Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin, scris de către istoricul american Timothy Snyder, este atât o istorie a crimei, cât şi o analiză care se apropie de formatul eseului, în care autorul încearcă să înţeleagă. Ceea ce este greu de conceput pentru noi, acum, dar atât Stalin şi acoliţii lui, cât şi Hitler şi clanul său nazist credeau în necesitatea acestor crime şi nu le percepeau în lumina lor odioasă. Aveau justificări raţionale. Înalte comandamente de stat. Autorul combină într-o manieră fericită expunerea istorică precisă, cu informaţie în general deja cunoscută (cam câţi oameni au murit în timpul Marii Foamete din URSS, câţi au murit la Katyn şi în celelalte patru localităţi unde a fost asasinată de către NKVD elita ofiţerească polonă capturată în septembrie 1939, câţi au murit la Treblinka etc.), cu menţionări sau preluări memorialistice, menite a oferi atât un cadru larg, demn de sinteza istorică, dar şi o imagine a ceea ce simţeau şi trăiau, în ultimele lor clipe, oamenii obişnuiţi, cu o identitate clară, indubitabilă, supuşi tăvălugului istoriei.
Relativa noutate a analizei pe care o oferă Timothy Snyder este legarea hecatombelor produse de către totalitarismul stalinist (Marea Foamete, Marea Teroare) de emergenţa şi dezvoltarea spectaculoasă a terorii naziste. Cele două s-au concurat, dar şi completat în cea mai amplă operă de exterminare pe care umanitatea a cunoscut-o vreodată. Ceea ce a dat frâu liber crimelor reproduse la scară industrială a fost declanşarea războiului între foştii aliaţi, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică stalinistă. „În istoria zonei morţii, Operaţiunea Barbarossa marchează începutul celei de-a treia perioade. În prima (1933-’38), Uniunea Sovietică a efectuat aproape toate masacrele; în cea de a doua, în perioada alianţei germano-sovietice (1939-1941), omorurile au fost comparabile între cele două părţi. Între 1941 şi 1945, germanii au fost răspunzători de aproape toate asasinatele politice. În trecerea de la prima fază la a doua, întrebarea a fost: cum au putut sovieticii să facă o alianţă cu naziştii? În trecerea de la a doua la a treia, întrebarea este: de ce au rupt germanii această alianţă?“1
O altă notă comună celor două sisteme a fost ura fără margini faţă de statul polonez, care beneficiase din plin de conjunctura de la sfârşitul primului război mondial, dar şi luptase prin propriile forţe împotriva Rusiei sovietice în perioada 1919-1920, reuşind imposibilul: să blocheze accesul comuniştilor ruşi la Germania în urma victoriei din faţa Varşoviei, din iulie 1920. Având în vedere că Stalin însuşi participase la războiul polono-sovietic, acel afront avea să cântărească în sentimentele sale antipolone care la un moment dat frizau paranoia (prin anii ’30, Stalin prevedea în mod serios ca URSS să fie atacată din două părţi, de Japonia în Extremul Orient şi de Polonia în Europa de Est!). De altfel, milioane de cetăţeni polonezi (şase, după unele surse) aveau să moară în cel de al doilea război mondial, divizarea între cei de etnie evreiască şi cei polonezi fiind subiect de controversă. Dacă pentru germani grupul ţintă din societatea poloneză era cel reprezentat de înfloritoarea şi numeroasa minoritate evreiască, pentru NKVD acesta era alcătuit din elita polonă2. „Ofiţerii NKVD şi-au îndeplinit sarcina până la consecinţele ei logice ultime, consultând un Who’s who polonez ca să-şi identifice ţintele. Era vorba de un atac împotriva conceptului însuşi de modernitate, ba chiar împotriva întrupării sociale a Iluminismului în această parte a lumii. În Europa de Est, mândria societăţilor era intelighenţia, clasele educate care se socoteau conducătoare ale naţiunii, mai ales în perioadele de absenţă a statului şi de greutăţi, şi păstrătoare ale culturii naţionale prin scrierile, vorbirea şi comportamentul lor. Hitler a ordonat tocmai exterminarea intelighenţiei polone.“ Pentru a elibera Lebensraum de masele poloneze şi pentru ca acestea să poată fi exterminate mai repede, era logic să se scape de elita care ar fi putut organiza rezistenţa împotriva planurilor sale diabolice, de inginerie socială.
Istoricul american oferă o perspectivă largă şi foarte complexă a masacrelor (evreilor, culacilor ucraineni, ofiţerilor polonezi, bieloruşilor etc.) şi evidenţiază mecanica şi consecinţele acesteia pentru grupurile etnice învecinate sau care se întrepătrundeau cu cele condamnate la moarte. Exemple: comuniştii ucraineni trimişi să colectivizeze mediul rural ştiau foarte bine că, dacă nu îndeplinesc cotele obligatorii, care însemnau moartea sigură prin înfometare a conaţionalilor lor, riscau la rândul lor să fie deportaţi împreună cu familiile lor; sau cazul tinerilor bieloruşi şi ucraineni, care aveau de ales între a intra în rândurile poliţiei colaboraţioniste naziste, evitând astfel moartea prin înfometare, dar şi a fi ucişi de partizani sau de NKVD şi, cealaltă variantă, alăturare la mişcarea de rezistenţă, riscând să fie împuşcaţi de germani; sau preluarea caselor etnicilor germani alungaţi din Prusia Orientală, Silezia, Pomerania de către polonezii care, de multe ori, îşi avuseseră casele şi întregul avut distruse de trupele germane, alegeri umane absolut imposibile.
În mod paradoxal, cei doi tirani aveau şi o altă asemănare conceptuală. „Şi Hitler, şi Stalin vizau autarhia imperială, în cadrul unui imperiu uriaş plin de hrană, materii prime şi resurse minerale. Amândoi cunoşteau atracţia ostentativă a materialelor moderne: Stalin îşi luase numele de la oţel, iar Hitler dădea o mare importanţă producţiei oţelului. Şi totuşi, şi Stalin, şi Hitler considerau că agricultura este elementul-cheie în desăvârşirea revoluţiilor lor. Amândoi credeau că sistemele lor îşi vor dovedi superioritatea faţă de capitalismul decadent şi vor garanta independenţa faţă de restul lumii prin producţia de hrană.“Ambele sisteme au atacat mediul rural. Ştim bine care era modelul sovietic (colectivizarea agriculturii, dar şi distrugerea agricultorilor mai bogaţi şi întreprinzători). Modelul agricol german se rezuma la îndepărtarea, fie prin deportare, dar mai ales prin ucidere, a maselor de slavi din Polonia şi vestul URSS şi colonizarea cu fermieri arieni puri, care ar fi fost, evident, cum altcumva, decât un model de eficienţă economică.3
Mai puţin cunoscut este faptul că maşinăria stalinistă a terorii a funcţionat foarte eficient şi în timpul războiului cu Germania nazistă. În mod normal, am presupune că întregul efort al URSS a fost canalizat către respingerea invadatorilor, însă logica stalinismului presupunea dezvoltarea unei terori continue. Societatea nu putea fi lăsată de capul ei. Astfel, „când Germania a invadat Uniunea Sovietică, în iunie 1941, se aflau în Gulag circa patru milioane de cetăţeni sovietici. În timpul războiului, autorităţile sovietice au condamnat la trimiterea în Gulag peste 2,5 milioane dintre cetăţenii lor. NKVD acţiona în orice loc în care nu ajunseseră germanii, inclusiv în Leningradul asediat şi înfometat. Între 1941 şi 1943 s-a înregistrat moartea a 516.841 de prizonieri din Gulag, iar cifra se poate să fi fost mai mare. Aceste sute de mii de morţi suplimentare nu s-ar fi produs, fără îndoială, dacă germanii nu ar fi invadat Uniunea Sovietică: însă aceşti oameni nu ar fi fost atât de vulnerabili dacă nu ar fi fost în Gulag“. Oricum, performanţele NKVD erau mari, el reuşind deportarea unor întregi popoare (e drept, reduse numeric) în intervalul unei zile sau al maximum două-trei (inguşii, cecenii, germanii de pe Volga, tătarii din Crimea). Purificarea etnică este de altfel o altă trăsătură comună a celor două sisteme totalitare, chiar dacă regimul sovietic nu a bătut la fel de mult monedă pe acest procedeu, l-a pus în practică foarte eficient, beneficiind şi de mult timp.
În această întinsă zonă a morţii, după cum o numeşte autorul, situată între Polonia şi vestul Rusiei, până unde au ajuns trupele germane, zonă în care se aflau situate Polonia interbelică4, Ţările Baltice, RSS Bielorusă şi RSS Ucraineană s-au derulat, în principal, experimentele morţii, cele două terori suprapunându-se. „Din cele paisprezece milioane de civili şi de prizonieri de război omorâţi în zona morţii între 1933 şi 1945, peste jumătate au murit pentru că au fost privaţi de hrană. Europeni au înfometat cu bună ştiinţă europeni, într-un număr înfiorător de mare, la mijlocul secolului XX.“ În Ucraina, circa 3,5 milioane de oameni au fost victimele politicilor de exterminare staliniste, între 1933 şi 1938, iar apoi aproximativ acelaşi număr de oameni a fost asasinat de sistemul totalitar nazist, între 1941 şi 1944, în special evrei, dar nu numai, căci naziştii au un bilanţ sumbru. La acest sistem totalitar este paradoxal că doar izbucnirea cu complicitatea URSS5 a celui de-al doilea război mondial a oferit posibilităţi ample, nelimitate, de exprimare bestiei naziste, până la 1 septembrie 1939 bilanţul criminal al Germaniei naziste fiind unul incomparabil mai mic decât cel al partenerului său sovietic. Probabil că, fiind circumscris doar la cadrul Germaniei propriu-zise, Hitler nu a dorit să-şi îndepărteze radical opinia publică germană care, chiar şi în minţile diabolice ale unor oameni precum Hitler şi Himmler, conta.
Ambele regimuri au fost indiferente la suferinţele celorlalţi. O notă comună este dată şi de faptul că masacrele îi vizau mai degrabă pe alţii decât pe germani sau ruşi, care şi în sistemul stalinist au avut mult mai puţin de suferit decât celelalte popoare sovietice6. „A crede că o suferinţă imensă trebuie să fie asociată cu un progres mai mare înseamnă a accepta un soi de tainic masochism: prezenţa durerii e semnul unui bine imanent sau emergent. A duce tu însuţi mai departe acest tip de raţionament înseamnă sadism greu de înţeles: dacă am produs durere, a fost pentru că există un scop superior, pe care îl cunoaşte.“ Istoricul american face referiri şi la competiţia cine a avut cel mai mult de suferit în cel de-al doilea război mondial, o dezbatere fără sens, menită doar a umfla datele statistice, pentru că, ştim bine, istoricii naţionalişti au darul de a exagera cantitativ statutul de victimă, pentru a folosi formularea inspirată a lui Snyder. În plus, istoricii oficiali din zonă folosesc victimele după cum le convine. De exemplu, un evreu din Polonia Orientală fusese cetăţean al acestui stat până la 17 septembrie 1939, când a devenit cetăţean sovietic şi, indiferent de sentimentele lui faţă de evreitatea sa, pe care i le-au asumat naziştii, a fost asasinat în această calitate. Acest om a putut fi (şi a fost) contabilizat atât de către autorităţile poloneze postbelice, de cele sovietice, cât şi de Israel şi poporul evreu. „Numai o istorie a masacrelor poate să unească cifrele cu amintirile. Fără istorie, amintirile devin particulare, ceea ce în zilele noastre înseamnă naţionale; iar cifrele devin publice - cu alte cuvinte, un instrument în competiţia internaţională pentru statutul de martir.“ O altă notă comună acelor două totalitarisme este re-transformarea unor mari grupuri etnice sau sociale în sclavi pe care instanţele superioare, autorităţile de stat le puteau folosi după bunul plac. Sistemul stalinist a folosit atât criteriul social (burghezii, culacii), cât şi pe cel naţional (polonezii sovietici au avut cel mai mult de suferit în Uniunea Sovietică interbelică, proporţional cu numărul lor infim - 400.000 de polonezi din URSS aveau să moară ca urmare a politicilor staliniste). Mai puţin cunoscută este istoria celor opt milioane de sclavi slavi (ucraineni, bieloruşi, polonezi) care munceau în Germania la sfârşitul războiului. Snyder surprinde paradoxul: „Era un rezultat destul de nefiresc, chiar şi după standardele rasismului nazist. Bărbaţii germani au plecat peste hotare şi au omorât milioane de suboameni doar ca să importe milioane de alţi suboameni, ca să facă în Germania munca pe care bărbaţii germani ar fi făcut-o ei înşişi dacă nu ar fi fost peste hotare, omorând suboameni. Efectul net, lăsând deoparte uciderile în masă de peste hotare, a fost că Germania a devenit o ţară mai slavă decât fusese vreodată în istorie“. Recurgerea la sclavagism în secolul al XX-lea îşi are originile şi într-un imens complex de superioritate (rasială, în cazul germanilor, dar şi al japonezilor, sau socială, în cazul comuniştilor sovietici), combinat cu o chemare mesianică de remodelare a realităţii. Dostoievski intuia aceasta înIdiotul, când scria celebra sentinţă: „dacă nu există Dumnezeu, atunci totul este posibil“. În mod relevant, nici comuniştii sovietici nu credeau în Dumnezeul creştin, dar nici naziştii germani.
Volumul Tărâmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin este o carte remarcabilă atât prin informaţia abundentă, ţinuta grafică, includerea unor hărţi amănunţite, care ajută la localizarea cu exactitate a teatrelor sau mai degrabă a cimitirelor tărâmului morţii (de exemplu, Varşovia a fost complet ştearsă de pe suprafaţa pământului în vara anului 1944, pierzând mult mai mulţi locuitori morţi decât în ambele bombardamente atomice americane), cât şi prin incluziunea într-o singură pistă analitică a nenumăratelor crime ale celor două sisteme totalitare, care, de obicei, sunt analizate separat. Punerea semnului egalităţii (cu nuanţele de rigoare) între cele două sisteme ale morţii de către istorici occidentali de prestigiu nu poate decât să mulţumească o conştiinţă istorică estică ce a fost marcată, în egală măsură, de crimele ambelor regimuri, fiind lăudabilă şi reparatorie. „Cu toată complexitatea sa, istoria este ceea ce avem cu toţii şi putem împărtăşi cu toţii. (...) Fiecare înregistrare a unei morţi sugerează, dar nu poate înlocui o viaţă unică. Trebuie să putem să ţinem cont nu numai de numărul de morţi, ci şi de fiecare victimă ca individ.“ Nu trebuie să uităm că „victimele erau oameni; o identificare reală cu ei ar fi implicat încercarea de a le înţelege viaţa, mai degrabă decât moartea. E mai puţin atrăgător, dar mai imperativ din punct de vedere moral să înţelegi acţiunile făptaşilor. La urma urmei, pericolul moral nu este niciodată să devii victimă, ci să devii făptuitor sau privitor de pe margine“. Reconfortant în această analiză este faptul că singurul regim politic care a supravieţuit furiei criminale a secolului trecut este tocmai democraţia susţinută de eficacitatea şi incredibila capacitate de a produce prosperitate a capitalismului economic, forme cărora puţină lume în Europa răvăşită de extremisme le mai acorda şanse, în timp ce utopiile universaliste sau etniciste-rasiste, din fericire pentru omenire, au dispărut într-o baie de sânge. //
Note:
1. Care fusese şi era chiar, în iunie 1941, benefică unei Germanii aflate în continuare în război cu Marea Britanie şi imperiul său.
2. După cum a fost cazul cu toate societăţile distruse de comunişti.
3. Mao Zedung nu era nici el prea departe de aceste viziuni agrare şi autarhice.
4. Destul de diferită geografic faţă de Polonia actuală, având în vedere că aproximativ jumătate din Polonia interbelică a fost anexată de URSS atât în 1939, cât şi la sfârşitul celui de al doilea război mondial, fiindu-i oferite în schimb însemnate teritorii germane din Prusia Orientală şi din Germania propriu-zisă.
5. Este de presupus că Hitler ar fi fost mult mai prudent în Europa Occidentală şi cu privire la Polonia, dacă Ribbentrop nu ar fi semnat la 23 august 1939 celebrul Pact.
6. Luând în calcul şi procentul total al fiecărui grup naţional în cadrul populaţiei URSS.