Basarabeni in Romania (V) - Pavel Stratan
Pavel Stratan 
Cu o singura melodie, Eu Beu, a rasturnat clasamentele muzicale si-a devenit celebru. Casetele si discurile lui se vand in prostie, recentul concert de la Sala Palatului a fost un triumf, posturile de televiziune ii iau interviuri si ii transmit non stop melodiile. Un basarabean simpatic si talentat ne-a furat sufletul. Cantecele lui, pline de umor si de melancolie, au un farmec vechi, de demult, de acasa. Te imbata ca vinul din beciul pe care tata a pus lacata
"Ma cheama Vasile, sunt la Londra,
la munca, si ascult caseta ta"
- Pavel Stratan, la primul tau mare concert in Romania, oamenii au ras si au plans, s-au lasat purtati de farmecul si nostalgia irezistibila a cantecelor tale. Sa fie acesta secretul succesului tau?
- Secretul este ca nu exista nici un secret. Eu cant asa cum sunt: foarte simtitor la fire, foarte sufletist, imi vine sa plang de la orice. Ma emotioneaza o vorba, o culoare, o amintire si gata, plang. La mine, dintr-o suta de cantari, 99 sunt cu lacrimi. Asa am fost intotdeauna si oamenii poate ca-si dau seama de asta si se emotioneaza si ei odata cu mine. Iar eu simt emotia lor si ma emotionez si mai tare si, uite-asa, pana la urma, plangem cu totii (zambeste). Eu spun niste povesti asa cum le vad eu, oamenii le asculta, si in timp ce le asculta le vad si ei. Isi dau seama atunci ca povestile mele sunt si povestile lor. Ca si ei au patit cam asa ceva in copilarie. Beciul din ograda mea seamana cu al lor, tatal meu, cu tatal lor, frica mea, cu frica lor. Oamenii recunosc niste emotii care de fapt sunt ale tuturor si de-asta le place. Cand eram la Chisinau, acum vreo 3-4 ani, si scosesem pe piata casete cu muzica mea, ma sunau oameni din toata lumea si ziceau: "Pavele, ma cheama Vasile, sunt la Londra, la munca, si ascult caseta ta. Asa era si tata, ca taica-tu". Ma sunau din locuri care nici nu stiam ca exista si ma minunam, cum o fi ajuns asa, prin lume, muzica mea? Ce se intampla? Pana la urma m-am dumirit: de-acasa, le trimitea unul si altul casete si ei ma sunau. Numarul meu era scris pe ele. Cand am inceput sa primesc telefoanele astea si oamenii mi-au spus ca atunci cand asculta muzica mea se gandesc la ei acasa, atunci am stiut ca e bine. Am stiut ca pana la urma o sa am succes.
- Toate cantecele tale sunt despre copilarie, despre satul in care te-ai nascut...
- Pai da, copilaria e totul! E singurul lucru interesant care mi s-a intamplat. Absolut toate intamplarile pe care le povestesc eu in cantece sunt adevarate. Si bataile pe care mi le tragea tata, si boroboatele pe care le faceam. Tata, care era tractorist, nici oleaca nu pricepea ca un copil vedea lucrurile altfel decat el. Nu intelegea ca ma batea degeaba. Eu nu faceam pozne pentru ca voiam. Asa eram eu, oricat m-ar fi batut. Mie poznele imi veneau de la sine si nu pricepeam legatura intre pozne si bataie. Dar si el tot asa, nu pricepea cum, dupa atata bataie, tot mai faceam pozne. Beciul, Luluta, Zina, cureaua lui tata pe care am facut-o bucati, toate au existat cu adevarat. Cand le cant, le vad de fiecare data in fata ochilor, parca ar fi un film.
- Melodiile tale au un aer nostalgic si ironic in acelasi timp, un fel unic de a seduce...
Compozitor, dublat de un poet autentic
- Cantecele mele asa sunt cum sunt si eu: nostalgice si ironice, tragice si comice, melancolice, dar si pline de jocuri si glume. Toata lumea face muzica trista si pune cuvinte triste pe muzica aceea. Sau face muzica vesela si pune versuri tot vesele. Ei, la mine e altfel: eu fac muzica trista cu versuri care te fac sa razi, chiar daca povestesc uneori lucruri triste. Asa sunt eu. La mine, muzica si textul vin asa, dintr-o data. Pe urma lucrez la text foarte mult, pentru ca nu-mi plac textele plate. Imi plac jocurile de cuvinte, cuvintele folosite in feluri noi, cum nu s-ar gandi nimeni sa le foloseasca. Ma gandesc uneori zile intregi la cate o chestie din asta, sa gasesc un joc nou de cuvinte. Ma pasioneaza sa spun lucrurile altfel, sa fiu surprinzator. Imi notez tot ce mi se pare interesant, cate-o expresie, ce aud ici si colo, in vreo carte sau in vreo revista, si pe urma le folosesc in poeziile mele. De exemplu, citesc aforisme, care-mi plac la nebunie. Din jocurile astea si din amintirile mele despre copilarie ies poeziile, deodata cu muzica cu tot. Asa ma exprim eu, in chitibusuri.
- Totusi, ai cantat si un cantec trist, cu muzica trista si cu versuri si mai triste. Ai plans si toata sala a plans dupa tine...
- Da, am plans, pentru ca acel cantec, Visul, l-am scris in memoria tatalui meu, pe care nu prea l-am iubit atunci cand am fost mititel. De fapt, cantecul acesta s-a pornit de la aceste cuvinte: "Am inceput sa-l iubesc mai tarziu, cand era deja prea tarziu". Taica-meu s-a dus tocmai cand incepeam sa pricep ca in copilaria mea, lucrurile au stat tocmai asa cum trebuia sa steie. Copilaria mea n-ar fi fost aceeasi fara el si nici eu n-as fi fost cum sunt, daca el nu era asa cum era (zambeste din pricina jocului de cuvinte). Povestile pe care le spun acum pe muzica, in fata oamenilor, ar fi fost si ele diferite, daca n-ar fi fost taica-meu. Fara sa-si dea seama, babacul meu a fost co-autor la cantecele mele. Si-acum nu mai e. De-aia am plans la cantecul acela despre el si cred ca o sa plang de fiecare data cand o sa-l cant.
"Am visat sa devin scamator"
- Unii spun ca semeni la stil cu celebrul cantaret rus, cu Vasotki.
- Da, poate, dar eu nu-mi dau seama de lucrul acesta. Vasotki canta despre alte lucruri decat mine si, mai ales, canta in alt registru. Cantecele lui sunt mai... dramatice si mai rusesti. Eu sunt altfel, mai glumet, iau lucrurile mai usor decat Vasotki si zambesc mai mult. El e mai intunecat. Eu nu pot sa ma abtin sa nu zambesc, sa nu spun o... pozna. Poate ca seman la prima vedere, pentru ca si el canta cu chitara, dar nu e acelasi lucru. Mie imi place Vasotki, dar nu cat sa-l copiez. Avem in comun faptul ca si eu ma gandeam la un moment dat sa devin poate actor sau ceva asemanator, si ma mai gandesc si-acum.
- Cand erai copil, visai sa ajungi intr-o buna zi actor?
- Cand eram copil si cand visam, de cele mai multe ori ma visam pe o scena. Visam ca sunt in mijloc, pe un podium de lemn, luminat cu reflectoare, si faceam plecaciuni catre un public pe care nu-l puteam vedea, care era ascuns in intuneric, dar care ma aclama. Uneori, visam ca o sa fiu scamator si ma vedeam cu adevarat facand scamatorii. De fapt, ani de zile am exersat sa devin scamator si mai exersez si acum uneori. Fac scamatorii cu carti de joc si fac sa dispara tot felul de obiecte, stii, iluzionism... Asta mi se trage de la jocul de carti din adolescenta, cand era util sa poti face chestii foarte rapide cu cartile, fara ca ceilalti sa observe (zambeste din nou). Pe urma, am inceput sa cred ca as putea deveni actor, sau poate cantaret, nu prea stiam precis. Imi placea sa fac pantomima si mai ales sa-i fac pe ceilalti sa rada si sa planga. De fapt, nestiind ce o sa devin, asteptam ca soarta sa-mi dea un semn. Faceam sport, cantam la chitara si faceam scamatorii. Ani de zile am asteptat marele semn. Si intr-o buna zi, semnul acela pe care-l asteptam a venit. In anul 2000, scosesem ceva muzica la Chisinau - Amintiri din copilarie, desigur. Si atunci au inceput sa sune telefoanele, cum am spus, din tot felul de tari indepartate pe unde se aflau moldoveni si romani, sa-mi spuna ca si ei simt la fel ca mine. Cantecele mele le simteau si ei. Si-atunci am stiut ca asta era semnul pe care-l asteptam de la soarta si ca voi fi cantaret. Pe scena, asa cum visasem cand eram copil, dar nu scamator si nici actor. Desi simt ca sunt putin din toate.
"Pe unde-am fost si-am cantat,
toata lumea m-a primit ca pe unul de-al lor"
- Si intr-o buna zi, ai aterizat pe plaiurile romanesti... desi in concert te-am auzit cu totii, uimiti, pomenind de doua ori despre "Republica Moldova".
- Ei... asa ne-am invatat noi sa spunem acolo, pentru ca asa se spunea la scoala, dar sigur ca oricine stie ca limba moldoveneasca e limba romana si ca de fapt e aceeasi tara. Eu ma simt ca acasa, ba inca si mai bine uneori ca acasa, si pe unde am fost si am cantat, toata lumea m-a primit ca pe unul de-al lor, pe care-l cunosteau dintotdeauna. Ba poate ca m-au primit si mai bine, stiind ca vin de dincolo de Prut. In orice caz, asa de bine a fost aici, ca pana la urma m-am hotarat sa vin de tot incoace. N-am venit cu mana goala. Mi-am adus cu mine si sotia si copilul.
- Sunt cativa basarabeni care au mare succes cu muzica lor, atat in Romania, cat si prin lume, si toti au parasit Basarabia. Ce inseamna asta?
- Inseamna mai intai ca moldovenii au suflet sensibil, daca fac muzica asa de bine, si mai inseamna ca acolo, la Chisinau, poate nu-i locul potrivit sa faci muzica de mare succes. Sunt multi tineri acolo care gandesc la fel ca mine, care simt la fel ca mine, dar care nu pot pleca din multe motive. Ei toti privesc incoace, pentru ei aici incepe "lumea mare", in care s-ar putea lansa. Nu neaparat in muzica, ci in multe. Unii de exemplu sunt tari in calculatoare, sau in altceva, si toti privesc incoace. Ce sa faca altceva, asteapta, cum am asteptat si eu, un semn de la destin. Poate si tarile au un destin, ca oamenii. Poate si Moldova asteapta un semn de la destinul ei, ca sa stie incotro s-o apuce. In orice caz, atunci cand cant, oamenii stiu ca sunt de-acolo si isi amintesc si de noi. Poate ca vor privi cu mai mult drag catre... rasarit.
- Sa ne mai intoarcem putin la muzica. Cel mai cunoscut cantec al tau este Eu beu, care a facut furori. Alte cantece povestesc despre pozne care se petrec tot in preajma butoiului. Chiar bei sau e doar asa, o tema?
- Ei, am baut eu mai demult, ca orice om (rade), dar acum nu mai beu aproape deloc. Numai duminica, si atunci imi dau voie sa si fumez. In rest, deloc. Dar in copilarie... vaileu, mama, ce le mai trageam, din clasa intai chiar. Cum ti-am spus, totul e adevarat din ce povestesc acolo, pana la ultimul cuvant. Eu beu e un cantec adevarat si oricine isi da seama de asta. Dar putini asculta cu atentie cuvintele, sa vada si ce munca a fost pana a ajuns la forma perfecta de-acum.
Cu o singura melodie, Eu Beu, a rasturnat clasamentele muzicale si-a devenit celebru. Casetele si discurile lui se vand in prostie, recentul concert de la Sala Palatului a fost un triumf, posturile de televiziune ii iau interviuri si ii transmit non stop melodiile. Un basarabean simpatic si talentat ne-a furat sufletul. Cantecele lui, pline de umor si de melancolie, au un farmec vechi, de demult, de acasa. Te imbata ca vinul din beciul pe care tata a pus lacata
"Ma cheama Vasile, sunt la Londra,
la munca, si ascult caseta ta"
- Pavel Stratan, la primul tau mare concert in Romania, oamenii au ras si au plans, s-au lasat purtati de farmecul si nostalgia irezistibila a cantecelor tale. Sa fie acesta secretul succesului tau?
- Secretul este ca nu exista nici un secret. Eu cant asa cum sunt: foarte simtitor la fire, foarte sufletist, imi vine sa plang de la orice. Ma emotioneaza o vorba, o culoare, o amintire si gata, plang. La mine, dintr-o suta de cantari, 99 sunt cu lacrimi. Asa am fost intotdeauna si oamenii poate ca-si dau seama de asta si se emotioneaza si ei odata cu mine. Iar eu simt emotia lor si ma emotionez si mai tare si, uite-asa, pana la urma, plangem cu totii (zambeste). Eu spun niste povesti asa cum le vad eu, oamenii le asculta, si in timp ce le asculta le vad si ei. Isi dau seama atunci ca povestile mele sunt si povestile lor. Ca si ei au patit cam asa ceva in copilarie. Beciul din ograda mea seamana cu al lor, tatal meu, cu tatal lor, frica mea, cu frica lor. Oamenii recunosc niste emotii care de fapt sunt ale tuturor si de-asta le place. Cand eram la Chisinau, acum vreo 3-4 ani, si scosesem pe piata casete cu muzica mea, ma sunau oameni din toata lumea si ziceau: "Pavele, ma cheama Vasile, sunt la Londra, la munca, si ascult caseta ta. Asa era si tata, ca taica-tu". Ma sunau din locuri care nici nu stiam ca exista si ma minunam, cum o fi ajuns asa, prin lume, muzica mea? Ce se intampla? Pana la urma m-am dumirit: de-acasa, le trimitea unul si altul casete si ei ma sunau. Numarul meu era scris pe ele. Cand am inceput sa primesc telefoanele astea si oamenii mi-au spus ca atunci cand asculta muzica mea se gandesc la ei acasa, atunci am stiut ca e bine. Am stiut ca pana la urma o sa am succes.
- Toate cantecele tale sunt despre copilarie, despre satul in care te-ai nascut...
- Pai da, copilaria e totul! E singurul lucru interesant care mi s-a intamplat. Absolut toate intamplarile pe care le povestesc eu in cantece sunt adevarate. Si bataile pe care mi le tragea tata, si boroboatele pe care le faceam. Tata, care era tractorist, nici oleaca nu pricepea ca un copil vedea lucrurile altfel decat el. Nu intelegea ca ma batea degeaba. Eu nu faceam pozne pentru ca voiam. Asa eram eu, oricat m-ar fi batut. Mie poznele imi veneau de la sine si nu pricepeam legatura intre pozne si bataie. Dar si el tot asa, nu pricepea cum, dupa atata bataie, tot mai faceam pozne. Beciul, Luluta, Zina, cureaua lui tata pe care am facut-o bucati, toate au existat cu adevarat. Cand le cant, le vad de fiecare data in fata ochilor, parca ar fi un film.
- Melodiile tale au un aer nostalgic si ironic in acelasi timp, un fel unic de a seduce...
Compozitor, dublat de un poet autentic
- Cantecele mele asa sunt cum sunt si eu: nostalgice si ironice, tragice si comice, melancolice, dar si pline de jocuri si glume. Toata lumea face muzica trista si pune cuvinte triste pe muzica aceea. Sau face muzica vesela si pune versuri tot vesele. Ei, la mine e altfel: eu fac muzica trista cu versuri care te fac sa razi, chiar daca povestesc uneori lucruri triste. Asa sunt eu. La mine, muzica si textul vin asa, dintr-o data. Pe urma lucrez la text foarte mult, pentru ca nu-mi plac textele plate. Imi plac jocurile de cuvinte, cuvintele folosite in feluri noi, cum nu s-ar gandi nimeni sa le foloseasca. Ma gandesc uneori zile intregi la cate o chestie din asta, sa gasesc un joc nou de cuvinte. Ma pasioneaza sa spun lucrurile altfel, sa fiu surprinzator. Imi notez tot ce mi se pare interesant, cate-o expresie, ce aud ici si colo, in vreo carte sau in vreo revista, si pe urma le folosesc in poeziile mele. De exemplu, citesc aforisme, care-mi plac la nebunie. Din jocurile astea si din amintirile mele despre copilarie ies poeziile, deodata cu muzica cu tot. Asa ma exprim eu, in chitibusuri.
- Totusi, ai cantat si un cantec trist, cu muzica trista si cu versuri si mai triste. Ai plans si toata sala a plans dupa tine...
- Da, am plans, pentru ca acel cantec, Visul, l-am scris in memoria tatalui meu, pe care nu prea l-am iubit atunci cand am fost mititel. De fapt, cantecul acesta s-a pornit de la aceste cuvinte: "Am inceput sa-l iubesc mai tarziu, cand era deja prea tarziu". Taica-meu s-a dus tocmai cand incepeam sa pricep ca in copilaria mea, lucrurile au stat tocmai asa cum trebuia sa steie. Copilaria mea n-ar fi fost aceeasi fara el si nici eu n-as fi fost cum sunt, daca el nu era asa cum era (zambeste din pricina jocului de cuvinte). Povestile pe care le spun acum pe muzica, in fata oamenilor, ar fi fost si ele diferite, daca n-ar fi fost taica-meu. Fara sa-si dea seama, babacul meu a fost co-autor la cantecele mele. Si-acum nu mai e. De-aia am plans la cantecul acela despre el si cred ca o sa plang de fiecare data cand o sa-l cant.
"Am visat sa devin scamator"
- Unii spun ca semeni la stil cu celebrul cantaret rus, cu Vasotki.
- Da, poate, dar eu nu-mi dau seama de lucrul acesta. Vasotki canta despre alte lucruri decat mine si, mai ales, canta in alt registru. Cantecele lui sunt mai... dramatice si mai rusesti. Eu sunt altfel, mai glumet, iau lucrurile mai usor decat Vasotki si zambesc mai mult. El e mai intunecat. Eu nu pot sa ma abtin sa nu zambesc, sa nu spun o... pozna. Poate ca seman la prima vedere, pentru ca si el canta cu chitara, dar nu e acelasi lucru. Mie imi place Vasotki, dar nu cat sa-l copiez. Avem in comun faptul ca si eu ma gandeam la un moment dat sa devin poate actor sau ceva asemanator, si ma mai gandesc si-acum.
- Cand erai copil, visai sa ajungi intr-o buna zi actor?
- Cand eram copil si cand visam, de cele mai multe ori ma visam pe o scena. Visam ca sunt in mijloc, pe un podium de lemn, luminat cu reflectoare, si faceam plecaciuni catre un public pe care nu-l puteam vedea, care era ascuns in intuneric, dar care ma aclama. Uneori, visam ca o sa fiu scamator si ma vedeam cu adevarat facand scamatorii. De fapt, ani de zile am exersat sa devin scamator si mai exersez si acum uneori. Fac scamatorii cu carti de joc si fac sa dispara tot felul de obiecte, stii, iluzionism... Asta mi se trage de la jocul de carti din adolescenta, cand era util sa poti face chestii foarte rapide cu cartile, fara ca ceilalti sa observe (zambeste din nou). Pe urma, am inceput sa cred ca as putea deveni actor, sau poate cantaret, nu prea stiam precis. Imi placea sa fac pantomima si mai ales sa-i fac pe ceilalti sa rada si sa planga. De fapt, nestiind ce o sa devin, asteptam ca soarta sa-mi dea un semn. Faceam sport, cantam la chitara si faceam scamatorii. Ani de zile am asteptat marele semn. Si intr-o buna zi, semnul acela pe care-l asteptam a venit. In anul 2000, scosesem ceva muzica la Chisinau - Amintiri din copilarie, desigur. Si atunci au inceput sa sune telefoanele, cum am spus, din tot felul de tari indepartate pe unde se aflau moldoveni si romani, sa-mi spuna ca si ei simt la fel ca mine. Cantecele mele le simteau si ei. Si-atunci am stiut ca asta era semnul pe care-l asteptam de la soarta si ca voi fi cantaret. Pe scena, asa cum visasem cand eram copil, dar nu scamator si nici actor. Desi simt ca sunt putin din toate.
"Pe unde-am fost si-am cantat,
toata lumea m-a primit ca pe unul de-al lor"
- Si intr-o buna zi, ai aterizat pe plaiurile romanesti... desi in concert te-am auzit cu totii, uimiti, pomenind de doua ori despre "Republica Moldova".
- Ei... asa ne-am invatat noi sa spunem acolo, pentru ca asa se spunea la scoala, dar sigur ca oricine stie ca limba moldoveneasca e limba romana si ca de fapt e aceeasi tara. Eu ma simt ca acasa, ba inca si mai bine uneori ca acasa, si pe unde am fost si am cantat, toata lumea m-a primit ca pe unul de-al lor, pe care-l cunosteau dintotdeauna. Ba poate ca m-au primit si mai bine, stiind ca vin de dincolo de Prut. In orice caz, asa de bine a fost aici, ca pana la urma m-am hotarat sa vin de tot incoace. N-am venit cu mana goala. Mi-am adus cu mine si sotia si copilul.
- Sunt cativa basarabeni care au mare succes cu muzica lor, atat in Romania, cat si prin lume, si toti au parasit Basarabia. Ce inseamna asta?
- Inseamna mai intai ca moldovenii au suflet sensibil, daca fac muzica asa de bine, si mai inseamna ca acolo, la Chisinau, poate nu-i locul potrivit sa faci muzica de mare succes. Sunt multi tineri acolo care gandesc la fel ca mine, care simt la fel ca mine, dar care nu pot pleca din multe motive. Ei toti privesc incoace, pentru ei aici incepe "lumea mare", in care s-ar putea lansa. Nu neaparat in muzica, ci in multe. Unii de exemplu sunt tari in calculatoare, sau in altceva, si toti privesc incoace. Ce sa faca altceva, asteapta, cum am asteptat si eu, un semn de la destin. Poate si tarile au un destin, ca oamenii. Poate si Moldova asteapta un semn de la destinul ei, ca sa stie incotro s-o apuce. In orice caz, atunci cand cant, oamenii stiu ca sunt de-acolo si isi amintesc si de noi. Poate ca vor privi cu mai mult drag catre... rasarit.
- Sa ne mai intoarcem putin la muzica. Cel mai cunoscut cantec al tau este Eu beu, care a facut furori. Alte cantece povestesc despre pozne care se petrec tot in preajma butoiului. Chiar bei sau e doar asa, o tema?
- Ei, am baut eu mai demult, ca orice om (rade), dar acum nu mai beu aproape deloc. Numai duminica, si atunci imi dau voie sa si fumez. In rest, deloc. Dar in copilarie... vaileu, mama, ce le mai trageam, din clasa intai chiar. Cum ti-am spus, totul e adevarat din ce povestesc acolo, pana la ultimul cuvant. Eu beu e un cantec adevarat si oricine isi da seama de asta. Dar putini asculta cu atentie cuvintele, sa vada si ce munca a fost pana a ajuns la forma perfecta de-acum.