Basarabeni in Romania (II) - Alexandrina Hristov

 


- Ai putea spune ca, atunci cand nu canta si nu picteaza, Alexandrina tace. Dar cu o tacere incarcata de mister, de tumult, de intelesuri. Stie ca cele mai importante lucruri din viata nu pot fi puse in cuvinte si nici nu trebuie, de teama ca vraja lor s-ar spulbera de indata ce ele devin publice. Tocmai de aceea vorbeste greu, cu pauze lungi, mai pastrand inca in voce, la cinci ani de cand a parasit Chisinaul, dulceata limbii moldovenesti. Am intalnit-o intr-o gradina, printre crengi verzi care coboara pana la pamant, un loc racoros, unde ne-a marturisit cate ceva despre bucuriile care o implinesc -

Mainile mamei pe crestet

- Alexandrina, sub ce culori iti amintesti varsta copilariei?

- Copilaria a fost o stare profunda de bine si de ocrotire. Am avut norocul unor parinti care m-au iubit enorm. Iubirea lor era atat de mare, ca ma lasau sa fac orice, si orice faceam era perfect si incredibil de frumos. E un fel de a te purta cu un copil care ii da acestuia foarte multa incredere in viata. Din pacate, cu varsta, lucrurile astea s-au mai pierdut. Mama s-a imbolnavit si, cand aveam 13 ani, s-a stins din viata. A fost o ruptura foarte dureroasa pentru mine si fratele meu, am trecut mai repede decat trebuia la viata de adult. M-am maturizat, ca sa zic asa, in regim de urgenta. S-a intunecat totul, odata ce nu mai erau prin preajma mainile calde ale mamei. La aproape un an de la intamplare, fratele meu a adus de la Moscova o catelusa, Gretta, care era Dobermann, o fiinta vesela si iubareata. Acestei rase i se taie de obicei urechile, ca sa stea ciulite. Ei, ea nu le avea taiate, si arata ca un iepuroi in corp de caprioara. Greta a fost cea care, dupa multe luni de tristete, a reusit sa readuca bucuria in casa noastra.

- Ai fost un copil talentat de mic, sau ti-ai descoperit darurile pe parcurs?

- Da, pictez si cant de mica. Tatal meu e pictor si el mi-a incurajat pornirile artistice. Tot de mica am studiat si pianul. Doar ca la un moment dat, prin scoala generala, am renuntat si la muzica, si la pictura. Mi se parea ca nu pot sa le fac la nivelul marilor artisti si mai bine nu le fac deloc. Tata n-a insistat, m-a lasat in pace. De fapt, cred ca mai aveam chef sa copilaresc. Cu toate cercurile artistice la care mergeam, timpul meu se imputinase vizibil. Mai tarziu, la 15 ani, m-am inscris la Colegiul de Arte Plastice, unde am invatat patru ani, la Facultatea de Arte decorative, si apoi la Academia de Muzica, Teatru si Arte Plastice, Facultatea de Tapiserie si Design textil.  


Am avut noroc cu tata, care m-a indrumat sa studiez artele, dar imi era si mie foarte clar ca altceva nu stiu sa fac, nu mai eram buna la nimic, nici la fizica, nici la chimie, nici la mate.

- Mai ai amintiri din copilarie?

- Imi aduc aminte ca imi placea sa stau singura in casa, sa cos haine la papusi, sa-mi cos si mie. Citeam, desenam, cantam in fata oglinzii, scriam scrisori si carti, pe care le ilustram. Nu ma plictiseam singura, aveam mereu ce sa fac, ma preocupau suficiente lucruri si nu ma regaseam intre ceilalti copii. Eram altfel decat copiii care se jucau in fata blocului. Greu de explicat cum, dar inclinatia artistica isi are radacinile in copilarie, in cei sapte ani de acasa, care, pe langa educatie, inseamna si o sensibilitate, o deschidere pentru frumos, care ti se imprima impreuna cu mainile mamei pe cres-tet. Si inseamna mai ales iubirea asta enorma a parintilor, de care va vorbeam, care a stat la baza fiintei mele, care mi-a cladit coloana vertebrala.

Gustul dulce al libertatii


- Cum a fost viata de student la Arte?

- A fost grozava, mai ales cea de student la colegiu. Pasisem intr-o lume unde toti eram copii, dar voiam sa fim adulti. Eram si foarte rebeli, dar si talentati, mai faceam si gafe, ne dadeam mari, dar invatam bine, cel putin eu eram prima si la desen, si la pictura. Numai ca feeria asta a trecut la un moment dat si am intrat in viata de adult, ca orice om obisnuit. A trebuit sa ma angajez. Un an de zile, am lucrat la Universitatea de Stat, la Centrul de cultura chineza.  


Nu faceam mare lucru, ma uitam pe carti despre cultura lor si aveam grija de biblioteca. Iar in timpul liber, studiam si eu hieroglifele lor. Apoi am lucrat intr-o firma de publicitate, faceam etichete pentru vinuri. Si, in acelasi timp, lucram la o revista de nunti, care se numea "Splendid". N-a durat mult. Programul strict ma innebunea. Mie imi place libertatea, sa pot sa decid ce vreau sa fac in orice moment al zilei. E un sentiment foarte placut.

- Cand ti-ai dat seama ca nu esti facuta pentru asta? Ai avut un moment de declic cand ai hotarat sa te intorci la muzica?

- Nu a fost un moment clar, de declic. Pur si simplu, nu ma vedeam stand inchisa o viata intreaga intre patru pereti. Compunerea muzicii s-a reintors in viata mea de la sine. Si, dupa o pauza de aproape opt ani de zile, in momentul in care s-a nascut fetita mea, Valentina, m-am reasezat la pian si am inceput sa scriu cantece. Asta se intampla acum 12 ani. Multe din piesele scrise atunci au intrat pe primul album. Iar cele care nu au intrat pe primul album vor fi incluse pe al doilea.
......................
 
- Vorbeste-ne putin despre fetita ta. Locuiti impreuna?

- Da, locuim amandoua in Bucuresti. Valentina are 12 ani si este in clasa a saptea. Ne intelegem foarte bine. Relatia noastra se bazeaza pe prietenie. Dupa modelul parintilor mei, ii ofer aceeasi libertate de a alege si tin cont mereu de parerea ei, pentru ca, de obicei, are pareri bune. Ea ma ajuta sa iau deciziile importante sau sa combin hainele. Si intotdeauna are dreptate. Are o viziune bine formata, vede exact ce se potriveste si ce nu. E nascuta in zodia scorpionului, un copil cu caracter, hotarata, un pic posesiva, dar si duioasa si gingasa. E inalta cat mine si purtam aceeasi masura la haine. Imi imprumuta des tenisii, iar mai nou cumpar hainele care i s-ar potrivi si ei, haine "pentru doi", ca stiu ca inevitabil vor ajunge si la ea. Oricum, mergem la cumparaturi impreuna, de fiecare data. Valentina e un copil care, ca si mine, s-a maturizat foarte repede. Eu am dus-o mereu cu mine la intalnirile cu prietenii, a fost mereu inconjurata de adulti. Cand era mai mica, pe la 7 ani, mi-a spus ca ea se va face galerista, ca sa vanda tablourile mele. Iar pe la 5 anisori, voia sa se faca director de... KiloMetro. (rade)

- Te-ai mai indragostit in ultima vreme?
 
- Sigur. Iubesc si sunt iubita. Dar viata personala de aia e personala, sa n-o imparti cu ceilalti. Sunt la fel ca orice om care iubeste si este iubit.

- De ce ti-e frica sa vorbesti de lucrurile astea?

- Nu mi-e frica deloc. Sunt chiar curajoasa in acest sens! Dar prefer sa vorbesc despre asta in cantecele mele. Nu cred ca dragostea cere sa fie afisata in interviuri. Dragostea trebuie simtita si transmisa asa cum stim noi mai bine. Tot ce pot sa spun e ca sunt fericita si indragostita. Indragostirea mea e de viata, de tot, de aici vine in primul rand fericirea mea. Iar barbatul de langa mine e parte din aceasta stare de bine si o amplifica. Dar am realizat ca pot fi fericita si implinita si cand sunt singura. Mi-am gasit acel echilibru. Am stat mult cu mine si am cautat sa-mi explic tot ce s-a intamplat, am luptat sa schimb ce nu mi-a convenit la mine. Si inca mai am de "redactat" unele lucruri. In orice caz, nu trebuie sa fugi de tine, trebuie sa te intelegi si sa te infrunti cu iubire.

Ca melcul, cu casa in spate

- Sa ne intoarcem un pic la cariera ta muzicala. Cum ai ajuns in Romania?

- Am inregistrat trei piese ("Printre flori", "Fata merge pe jos" si "Roule Taxi") intr-o noapte, la Chisinau, ca sa le dau cuiva sa le promoveze.


 


Promovarea asta nu s-a mai intamplat, dar un amic, Paul Cuzuioc, care studia regia la Viena, a venit in Chisinau sa faca un documentar si mi-a propus sa fiu una dintre cele trei protagoniste. Cele trei cantece ale mele au devenit fundalul filmului. Paul se cunostea cu cei de la fundatia Phoenix si le-a aratat filmul, iar Paul Nanca, impreuna cu Dana Cristescu, m-au chemat sa ma cunoasca si uite asa a inceput totul: emisiuni, lansare, concerte si alte aparitii. Am asteptat ca fetita mea sa-si termine primul an de scoala la Chisinau si, in iunie 2006, ne-am mutat in Bucuresti. Timp de patru luni, apoi, in fiecare sambata seara, am cantat la Cafe Deko.

- Cum simti diferenta dintre Romania si Basarabia? Unde te simti acasa?

- Mi-am petrecut toata viata la Chisinau, care e un oras verde, asa cum e gradina asta unde suntem acum. Chisinaul e un oras mic si curat. Cand am ajuns in Bucuresti, m-au lovit zgomotul, agitatia si murdaria. Din nerespect, oamenii arunca mizeria pe jos, dar si cuvinte grele, care, nu stiu de ce, dar nu se evapora niciodata de la sine... Bucurestiul mi se pare un oras bolnav, cu ranile in santuri, care geme de durere. Iar oamenii sunt surzi. Sau orbi. Desi vorbesc mult. Pana in 2006, cand am venit la Bucuresti, aveam informatii vagi despre ce s-a intamplat aici, pentru ca nu am trait si nu m-am format in Romania, si habar nu aveam cum a fost viata in Romania in ultimii 30 de ani. Iar dupa ce m-am mutat, m-am indepartat de Basarabia. Lucrurile stau in felul urmator: casa mea e acolo unde ma aflu. Pentru ca ma implic in viata mea de zi cu zi. Si pot sa ma simt oriunde ca acasa. Cum imi iubesc patria, asa iubesc intreg pamantul, iar ideea de granite mi se pare usor depasita. Aici, in Romania, simt sprijinul publicului, simt ca sunt dorita. In Chisinau il mai am doar pe tata, care vine foarte des in Bucuresti. Fratele meu a calatorit toata viata lui, iar acum s-a stabilit la Praga.

- Ce ti-a adus bun Bucurestiul?

- Cel mai bun lucru pe care mi l-a adus Bucurestiul, si Romania, in general, e publicul meu. Ii simt iubirea. Fiecare concert, fiecare intalnire cu publicul e un eveniment important, o sarbatoare, pentru ca facem schimb de daruri, eu le cant, ei ma aplauda. Eu le zambesc, ei imi rad... Probabil, ceea ce am daruiesc prin muzica mea, este primit si apreciat. Altfel nu-mi explic. Numai ca eu sunt o singura persoana care daruieste. Dar primesc inapoi de la toti, adica inzecit, insutit de mult. Si asta ma inspira sa creez si sa dau si mai mult. Mie imi place mult sa daruiesc, ma simt bine cu asta, imi aduce stralucire in inima. Asta se vede, cred, din felul in care canti sau vorbesti, pana la felul in care faci mancare si o asezi in farfurie. Iubirea e si acolo, in sendviciul ala, in frunzulita de salata asezata cu drag.