Basarabeni in Romania (I) - Tania Popa

 
Tania Popa este o actriţă atipică, un interlocutor direct, care spune totul în faţă, fără menajamente. Mândră de originea ei slavă. A venit din Basarabia cu zâmbetul pe buze şi a rămas tot aşa. Cu un zâmbet gata să cuprindă o lume întreagă. Întotdeauna extrem de luminoasă în priviri. Are un râs molipsitor. Cântă, dansează, recită, desenează, croieşte, joacă în teatru, dar şi în filme. A făcut şi asistenţă de regie. Te întrebi unde găseşte atâta energie. A ajuns la Bucureşti într-o perioadă prolifică pentru teatrul românesc, contaminându-se de atmosfera creatoare. Din anii de ucenicie are amintiri pline de culoare. La fel şi din copilăria sa. Are priză la public pe care reuşeşte întotdeauna să-l electrizeze. Trece cu dezinvoltură de la umorul gingaş la satira virulentă, de la discreţie la dezlănţuiri pasionale, de la râs la plâns. Tania Popa este ca un vulcan în continuă erupţie. Are farmec, talent, inocenţă şi sensibilitate. Eroinele ei trăiesc la dimensiuni cosmice şi bucuria, şi tristeţea. Iubesc cu patimă.
 
Tania Popa a devenit un nume de referinţă al teatrului românesc, fiind răsplătită cu numeroase premii. 2012 s-ar putea spune că a fost anul ei, fiind distinsă cu două Premii Speciale ale Juriului şi două Premii pentru cea mai bună actriţă.
 
Împlineşte în curând 40 de ani şi are la activ 40 de roluri.
 
De unde ai pornit drumul către cariera de actriţă? A fost cineva din familie care ţi-a deschis gustul pentru teatru?
Poate că vi se pare ciudat, dar la momentul respectiv mi s-a părut că este cel mai puţin de învăţat pentru a da la teatru. Eram complet neştiutoare în privinţa teatrului. Aveam 17 ani şi cosiţe împletite, plecând dintr-o comună basarabeană de lângă Ţighina, Căuşeni, la graniţa cu Transnistria. N-aş putea spune că mi-am trăit copilăria într-un loc pitoresc. Auzisem că trebuie să înveţi nişte poezii, o povestioară... dar ştiam tone de cântece. La toate serbările oraşului eu încheiam concertele, eram cireaşa de pe tort. Dragostea de cântat am deprins-o de la bunicii din partea tatălui. Suntem un neam foarte mare, am 45 de veri. Şi noi cântam seara la masă, pe voci. Ştiu nenumărate cântece de pe vremea bunicilor mei. Tata era medic şi avea pasiunea să cânte la chitară, iar mama era laborant în chimie, dar îi plăcea să scrie poezii. Era în anul 1990, cu marile lui speranţe, deschideri, cu Podul de flori. Nu aveam faţă de actriţă. Eram rotunjoară, foarte băieţoasă. Am învăţat trei poezii ale lui Eminescu, o povestire a lui Druţă şi o fabulă a lui Donici. Eram premianta clasei şi de fapt am vrut să fac design vestimentar, la Şcoala de la Sankt Petersburg, dar era prea departe. N-am ajuns, am renunţat pentru că la examen se cerea şi chimie, o materie la care nu excelam. Din întâmplare, în comisie, la Teatru, se afla şi un profesor din România, Florin Zamfirescu. M-am trezit peste noapte studentă. Aveam un vocabular sărac şi îmi era greu la ore, deoarece nu înţelegeam prea bine ceea ce se preda.
 
Cum ai reuşit să dai examenul în limba română la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică?
 
N-am dat niciun examen aici, ci doar la Chişinău. Când s-a făcut primul schimb de studenţi, am fost fericita câştigătoare, întrucât Florin Zamfirescu văzuse ceva în mine. Am făcut facultatea la Bucureşti, la clasa profesorului Grigore Gonţa, care apoi m-a şi repartizat în diferite roluri. Am avut şansa să încep foarte repede să joc. Primul spectacol pe care l-am văzut, ca studentă, a fost „Cine are nevoie de teatru”.
 
Ce ştiai în copilărie despre România?
 
Poate o să vă surprindă, dar în copilăria mea din fosta Uniunea Sovietică au fost ani foarte frumoşi. Aveam multe activităţi. Mă uit acum la fiica mea, care îmi spune că se plictiseşte, cu toate gadgeturile infecte din ziua de azi, deşi are tot ce-şi poate dori un copil, tone de jucării. Mai vedeţi azi copii care se joacă cu mingea sau de-a baba-oarba? Nu mai există copilărie. Astăzi toţi sunt cu telefoanele în mână, cu tabletele... Despre România nu ştiam nimic altceva decât că e o ţară vecină, comunistă şi lipită de Uniunea Sovietică. Nimic mai mult. Tot ce era dincolo era rău, putred şi urât. Aşa ni se spunea la şcoala. Tatăl meu se trăgea din ucraineni, mama, din ruşi. Bunicul din partea tatălui provenea din cazacii de pe Don, iar cel din partea mamei, de sub Moscova. Dar bunica din partea mamei era româncă şi atunci s-a corcit tot neamul. Găsisem în podul bunicii o carte scrisă în alfabet latin, nu chirilic, pe care bunica reuşea s-o citească. Dar noi acasă vorbeam basarabeneşte, cu multe cuvinte împrumutate de la ruşi, cu un vocabular foarte sărac, chiar arhaic, cu dialect moldovenesc. M-am mirat că înţeleg titluri scrise cu grafie latină, pe care eu o învăţasem la limba franceză. Nu-mi pusesem problema de ce din limba noastră moldovenească doar 20% sunt cuvinte ruseşti, iar celelalte sunt cuvinte cu care ne înţelegeam între noi toţi moldovenii. Când am venit la facultate, ştiam despre Creangă şi Eminescu doar că sunt scriitori moldoveni, şi nu români. Nu pot să uit că în anul 1989, înainte de a veni aici, când încă nu ştiam că suntem acelaşi popor, în oraş la noi am auzit două persoane care vorbeau pe stradă în limba română. M-am ţinut după ele cam o jumătate de oră ca să aud cum vorbesc. Eram mirată că înţeleg atât de mult dintr-o limbă străină. Era, de fapt, româna, limba mea.
 
Ce literatură citeai?
 
Până să vin aici, eram pasionată de cărţi de aventură. Nu-mi plăcea să citesc, deşi părinţii mei iubeau lectura, dar tatăl meu cred că a fost un om înţelept şi mi-a lăsat pe noptieră cartea cu Sherlock Holmes. M-am tot uita la ea, până când într-o zi am deschis-o. Aşa că, după moartea tatălui, am vândut tot, singurul lucru pe care l-am luat au fost cărţile şi florile. Romanul meu preferat este „Fraţii Karamazov”. Am citit aproape integral Cehov şi Tolstoi în original. Înnebunesc când aud versiunile spectacolelor de teatru, care au fost făcute de mult, când traducătorii românii „îşi aduceau aportul”. Cehov spunea „bună dimineaţa”, iar în traducere apărea: „În această frumoasă dimineaţă care străluceşte pe cer”... Am exagerat puţin. Nu prea am jucat în piese din dramaturgia rusă.
 
Ei, cum nu. Ai apărut în Zina din „Inimă de câine”, după Mihail Bulgakov, în regia lui Yuriy Kordonskiy, în Nataşa din „Azilul de Noapte”, de Maxim Gorki, în rolul Margaritei Ivanovna Peresvetova din „Sinucigaşul” de Erdman...
 
Oricum, eu eman sufletul slav prin toţi porii. De aceea colegii îmi spuneau rusoaica. Mă simt exact ca ruşii, totuşi am fost distribuită în foarte puţine piese ruseşti şi nu cred că m-am realizat în ele. Teatrul rămăsese pentru mine ca o simfonie neterminată.
 
Ţi-ai dorit în facultate să ajungi ca... nu ştiu care mare actor român?
Nu, pentru că nu cunoşteam niciun actor român. Să vă spun că aş fi dorit să ajung ca Angelina Jolie sau Kim Basinger, pe care le ador?! Văzusem în Republica Moldova doar un singur film românesc, „Harap Alb”, cu Florin Piersic. Nu-i ştiam numele şi le spuneam colegilor mei că am văzut cel mai frumos bărbat din lume. Grupa de la Institut m-a adoptat rapid şi colegii mei îmi corectau tot timpul greşelile de limbă, accentul. Şi acum vorbesc amestecat: şi româna, şi rusa. Mihai Călin m-a dus pentru prima dată la teatru să văd „Trilogia” lui Andrei Şerban, pe care am revăzut-o apoi de n ori. Mă fascina. Şi azi, profesiunea de actriţă este pentru mine un mister. Deşi lumea zice că n-aş fi rea. Am 40 de ani şi am făcut al 40-lea rol. Am învăţat limba română pentru că sunt extrem de ambiţioasă. Mi-am dat seama din primele luni că nu mă voi mai întoarce, că voi rămâne aici. Acum aici am familia, am o casă, am o slujbă, am prieteni. Dar nu mă simt de-a casei.
 
De ce?
 
Mi-ar plăcea să trăiesc într-un mediu în care oamenii sunt mai deschişi, generoşi, fără minciuni, fără orgolii, care să zâmbească, care să nu aibă ranchiună şi în faţă să-ţi zâmbească fals şi în spate să te critice.
 
Dar nu-i priveşti oare pe basarabeni cu ochi prea blânzi?
 
Noi suntem foarte simpli. Ce gândim, aia spunem. Basarabenii au o simplitate a lor. Aici eu am simţit o atitudine de superioritate faţă de mine. De multe ori simt nevoia să-mi pun frână pentru că sperii lumea cu clocotul meu, dar aşa este, cred eu, majoritatea celor de dincolo de Prut.
.....................
 
Spune-mi cum trăieşti viaţa de actor?
 
Îmi place să trăiesc viaţa frumos, să fiu fericită aşa cum sunt acum. În ciuda faptului că lucrez enorm, că am doi copii, o fată de 13 ani şi un băiat de 3 ani, că am probleme multe de sănătate. După fiecare spectacol ochii mei sunt roşii şi inflamaţi, buzele sunt crăpate şi îmi sângerează şi nu le-am găsit încă leacul. A intervenit o altă problemă la umăr şi am nişte dureri înfiorătoare. Am căzut la „Sinucigaşul” de pe scenă pe spate, în urmă cu un an şi două luni, şi mi-am dislocat umărul. Mai toţi medicii m-au sfătuit să mă operez, dar ieri am întâlnit un medic care a făcut minuni. Noi, actorii, avem o viaţă grea şi chinuitoare. Nu degeaba mulţi ajung cu Parkinson, cu Alzheimer. Nu avem deloc o viaţă uşoară. Viaţa unui actor presupune multă, multă muncă, tensiune şi teamă de insucces. E greu să fii credibil pe scenă, să spui nişte minciuni astronomice şi să-i faci pe alţii să le creadă. Dar, dincolo de orice, caut să mă bucur de cel mai mic lucru din viaţă. Şi în ultimul timp văd că reuşesc.
 
Ai avut nenumărate roluri şi în televiziune, în seriale ca „Bani de dus, bani de întors", regia Alexandru Tocilescu, „Adio, Europa!", regia Tudor Mărăscu, „Şi milionarii plâng” şi, acum, „Tanti Florica”. Cum apreciezi televiziunea de azi?
 
„Tanti Florica”, interpretată în travesti de Florin Călinescu, este o reţetă luată de la englezi, în regia lui Ben Kellett, adaptată la stilul românesc. Eu sunt unul dintre cei cinci copii ai săi. E de un haz nebun. Am descoperit în Florin Călinescu un actor deosebit de generos cu tinerii. Televiziunea este extem de bună din punct de vedere financiar. Şi apoi te face cunoscut. Nu există buticar sau benzinar care să nu te ştie, să nu te strige pe stradă. Ai deschidere peste tot. La şcoli, la grădiniţă, în spitale unde mă duc cu copiii mei, toată lumea mă cunoaşte. Sunt unii care te văd doar în reclame şi îţi atribuie nişte merite colosale. Te asemănă cu un actor de la Hollywood. O doamnă onorabilă de la Bancă m-a lăudat jumătate de oră că sunt actriţa ei preferată, că mă adoră, mă iubeşte. Şi mi-a zis „nu v-am văzut decât în reclama aia cu seminţe, dar vă ador”. Îmi venea să-mi scot CV-ul şi să i-l pun pe masă.
 
Să înţeleg, după câte îmi povesteşti, că o parte din telespectatori sunt pasionaţi de lucrurile facile, de telenovele, de reclame... pentru că asta li s-a oferit în ultimii ani?
 
Adăugaţi, vă rog, şi cultura tabloidelor. Dac-aş avea o emisiune pe mână, fiţi convinsă că aş obţine o mare audienţă. Aş apărea într-o parcare, îmbrăcată mai deocheat, m-aş dezbrăca pentru câteva secunde într-o piaţă sau aş apărea cu un ochi vânăt că m-a bătut bărbatul, şi, de ce nu, mi-aş etala nu ştiu ce poşete de firmă în mod ostentativ. Sunt convinsă că aş deveni vedeta numărul 1. Poate sună cinic, dar eu sunt o persoană care nu suportă linguşeala şi făţărnicia şi sunt extrem de dezamăgită de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Iar pentru un prieten merg până în pânzele albe. Aşa cum zic basarabenii, sunt persona despre care se spune „aş merge cu tine în recunoaştere”. Valorile mele sunt onoarea, cinstea, devotamentul.
 
Ce te mai nelinişteşte în societatea de azi?
 
Acum nu mai sunt foarte mulţi actori mari, dar sunt mulţi, mulţi mici. Acum titlul de actor îl are oricine. Nu mai trebuie să faci niciun fel de facultate. E suficient să apari la televizor în ceva şi să fii remarcat.
 
Şi care e cheia succesului?
 
Vă dau reţeta scrisă. Ori te cuplezi cu unul cu foarte mulţi bani, ori ai un amant „din trust”, ori „te lipeşti” pe lângă un regizor. Sau ai foarte mult noroc indiferent de talent. Eu fac parte din ultima categorie.
 
Ce proiecte ai?
 
Vă mărturisesc în premieră că Lia Bugnar a scris un fascinant musical, în care voi juca alături de Marius Manole, Maria Buză ş.a. Repet acum în „Yom kippur” (Ziua iertării), de Hanna Azoulay-Hasfari, un spectacol de Alice Barb, scenografia: Ioana Cantuniari, pe scena de la ArCuB. Am observat că în clipa în care m-am relaxat, deşi n-aş putea spune că am intrat într-un an sabatic, am început să fiu mai profundă în scenă. Au început să-mi vină foarte multe oferte. Ceea ce mă preocupă în mod special acum este colecţia pentru un defileu de modă, cu haine pentru femei puternice şi feminine în acelaşi timp. Aşa cum vă mărturiseam, creaţia vestimentară este pasiunea mea. Există şi femei supraponderale, dar cochete, care nu-şi prea găsesc lucruri frumoase în magazine. Aşa că mă gândesc să scot o linie şi pentru „pufoase”. Am ambiţia ca multe materiale, mai speciale, să le aduc din străinătate. Am acasă un atelier, am maşini de cusut. Îmi fac schiţele, tiparele, cos ore în şir la mărgele, cristale Swarovski, cos şi desfac de 10 mii de ori până reuşesc ce mi-am propus şi am o bucurie fantastică atunci când îmi iese ceva deosebit. Sunt fascinată de detaliile costumelor asemănătoare curţilor regale, precum cele ale maestrului Bronzino. Îmi plac materiale precum catifeaua, brocarturile, broderiile cu nenumărate pietre preţioase. Eu singură mi-am cusut rochiile de mireasă. În schiţele mele fac incursiuni în trecut şi mă las inspirată de reprele de artă.
 
Şi pentru că tot mi-ai dat o reţetă a succesului şi pentru că vin sărbătorile şi ştiu că eşti o „gourmé” şi o pasionată de bucătărie, spune-mi ce pregăteşti în aceste ocazii.
 
Aţi deschis cutia Pandorei. Îmi face o plăcere nebună să gătesc. Mai ales acum, când avem atât de multe sărbători şi toţi suntem acasă. Şi de Sfântul Vasile, şi de Sfântul Andrei... Fac obligatoriu „Nedovîi tort”, un tort de miere. Apoi, pregătesc „Riba şube”, peşte în blană. Pe un platou se pune tăiat mărunţel peşte sărat şi marinat, dezosat. Apoi se aşază în straturi legume fierte şi maioneză. Bineînţeles că nu lipseşte nici borşul moldovenesc. Mama mea este regina plăcintelor. Face nişte foi imense pe care le întinde pe pat. Şi face o umplutură ce n-a văzut pământul, cu cartofi cruzi, cu brânză de oaie sărată, cu varză murată, cu dovleac, cu măr, cu vişine, cu caise, cu de toate... Mama le face când vrea să intre în graţiile unui român. Şi-a plătit chiar şi o lucrare de stomatologie cu plăcintă. Doctorul, după ce a mâncat plăcintă adusă de ea, a zis: „Nu-mi daţi nimic altceva, decât plăcintă”.
 
Îmi spui că eşti fericită. Ce înseamnă dragostea pentru tine?
 
Am înţeles abia acum că dragoste înseamnă să nu suferi. Primele mele două căsătorii au fost dezastruoase. Am trăit vremuri grele. Apoi mama, după moartea tatei, era atât de săracă încât nu mânca decât pâine pe care o cocea în cuptor. Când am aflat, m-am dus, le-am luat pe mama şi pe sora mea şi le-am adus la Bucureşti. După aceste încercări m-am întărit. Am tras şi mi-am tocit coatele muncind. Presupunem că dragostea înseamnă nu doar idilă şi sex minunat, dar şi restul laturilor faţetate negativ, care compun această emoţie: gelozie, durere, singurătate. Când este dragoste adevărată, eşti fericit. Am doi copii, despre care prietenii spun că sunt Brad Pitt şi Natalie Portman, un soţ tânăr care-mi este prieten. De multe ori este greu să decizi dacă viaţa este scenă sau scena este viaţă.
 
De unde ai această energie debordantă?
 
Am nişte baterii pe care le încarc. Palpitaţi! Vibraţi! Că totul se simte în jurul vostru.
 
Care e visul tău?
 
Cel mai important lucru e să fie sănătoşi copiii. În al doilea rând mi-aş dori să am o casă la curte. Vreau să am bani ca să pot să-mi deschid un atelier de design şi să pot călători.
 
Unde îţi încarci bateriile călătorind?
 
Deşi s-ar părea că sunt o fiinţă solară, îmi place să călătoresc în ţările nordice, în Anglia, în Scoţia, acolo unde este timp urât, unde e ceaţă şi plouă.
 
Spune-mi o replică care îţi este mai aproape de suflet şi care te reprezintă.
 
Vă voi da o frază din „Alchimistul” de Paolo Coelho: „Când îţi doreşti ceva din tot sufletul, tot universul conspiră la împlinirea dorinţei tale”.