Rusia Kieveană - inca o falsificare a istoriei unui alt popor
Interviu cu jurnalistul Ihor Lubyanov de la „Gazeta po-ukrainski”, Kiev
– Domnule Lubyanov, sunteţi cunoscut ca unul dintre puţinii jurnalişti şi cercetători ucraineni care au studiat şi folosesc limba română. V-aţi făcut studiile universitare şi postuniversitare la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Acest element din biografia dumneavoastră vă recomandă drept un bun cunoscător al subtilităţilor legate de utilizarea etnonimelor şi infranimelor atât în spaţiul românesc, cât şi în cel ucrainean. V-aş propune să discutăm astăzi despre instrumentarea etnonimelor în scopuri politice de către anumite cercuri de la Moscova sau de la Kiev.
– Mă bucur că abordaţi acest subiect. Am citit în FLUX articolul dumneavoastră „Recursul Patriarhiei Moscovei la etnolingvistică sau manipularea prin limbaj ca procedeu de menţinere a puterii canonice” în care vă referiţi la strategii aplicate atât în Ucraina, cât şi în Republica Moldova. Aţi vorbit despre Rusia şi despre Ruś, un subiect aproape deloc dezbătut la Chişinău. Pentru a răspunde exact invitaţiei dumneavoastră, va trebui să intrăm puţin în materia istorică. Aşadar, atât în România, cât şi în Republica Moldova, operele istorice care tratează evenimente din trecutul Ucrainei, exprimă convingerea că vechiul regat medieval al ucrainenilor se numea Rusia Kieveană. Această denumire este incorectă atât din punct de vedere istoric, cât şi lingvistic. Ea duce la o înţelegere total greşită, a acestei perioade din istoria slavilor de răsărit. Desigur, aici putem menţiona, fără riscul de a greşi, că în timpul regimurilor comuniste din România, Republica Moldova şi Ucraina (pentru ultimele două regimul fiind, totodată, şi unul de ocupaţie), Rusia (sau Rusia Sovietică) a promovat cu succes astfel de idei: Rusia, Ucraina şi Bielorusia (fiind tot un termen incorect, despre care vom vorbi ulterior) erau ţări-surori, Rusia Kieveană fiind un stat unic pentru un singur popor – cel rus, care, cu timpul, s-a despărţit în trei popoare din cauza „împrejurărilor nefericite” şi a „invaziilor străine”. Astfel, Rusia pretindea titlul de „frate mai mare” în raport cu celelalte două ţări slave.
– Se pare că această chestiune este doar în aparenţă una terminologică sau de natură filologică. În definitiv, asistăm la un caz clasic de manipulare socială în scopuri politice…
– Da, aşa este, în mod indiscutabil. Nu doresc să mă refer însă, aici şi acum, la toată absurditatea acestei idei, pe care au dezvăluit-o deja destul istoricii ucraineni şi cei străini. Este totuşi bine să ne oprim la aspectul filologic al problemei. Filologii din România sau cei din Republica Moldova s-ar putea să nu fie preocupaţi de faptul dacă „Rusia” Kieveană era un stat ucrainean sau unul rusesc, însă, din perspectivă lingvistică, este foarte important ca limba română să fie cât mai precisă în definirea acestor procese istorice. Trebuie să menţionez că în nici una dintre limbile slave, marele imperiu medieval cu centrul la Kiev nu este numit „Rusia”, nici chiar în limba rusă. Este foarte util să precizăm ce termeni folosesc limbile slave. Haideţi să alegem trei dintre ele, limbi implicate nemijlocit în procesele istorice din Ucraina: ucraineana, polona şi rusa. Aşadar, în ucraineană există termenul Русь [Ruś], respectiv, Київська Русь [Kyjivśka Ruś], având derivatele: русич [rusyč], русин [rusyn], cu o semnificaţie clară: Rutenia, Rutenia Kieveană şi rutean, strâns legată de desemnarea naţională a ucrainenilor înşişi. În schimb, Rusia, rusesc sau rus în ucraineană sună Росія [Rosija], російський [rosijśkyj], росіянин [rosijanyn], care au o cu totul altă semnificaţie, fără să desemneze într-un fel sau altul vechiul stat kievean. În ucraineană este absurdă folosirea termenului Київська Росія [Kyjivśka Rosija] – Rusia Kieveană, căci limba noastră nu combină aceste definiţii în nici un fel. În polonă se procedează identic, folosindu-se pentru desemnarea acestui stat termenul Ruś sau Ruś Kijówska (Rutenia Kieveană), Rusin pentru rutean ca naţionalitate şi ruski pentru rutean ca adjectiv, pe de altă parte desemnând Rusia cu termenul Rosja, Rosjanin pentru rus şi rosyjski pentru rusesc. Totodată, termenul Rusia Kieveană – Rosja Kijówska, ca şi în ucraineană, nu poate exista, fiind o absurditate.
– Foarte interesant acest excurs filologic pe care îl faceţi dumneavoastră. Care este însă situaţia în cazul limbii ruse?
– În rusă avem o situaţie specială. Nici în această limbă „Rusia” Kieveană nu are nimic în comun cu Rusia. În rusă există termenii Киевская Русь [Kijefskaja Ruś], русич [rusičj], care în nici un caz nu înseamnă Россия [Rasija], Rusia. În limba rusă de astăzi, există însă doi termeni care desemnează noţiunea de rus – unul dintre aceştia fiind россиянин [rasijanin], respectiv adjectivul российский [rasijskij], însemnând apartenenţa la Rusia ca stat, aşadar rus ca cetăţean al Rusiei, indiferent de naţionalitate, iar rusesc ca ceea ce ţine de Rusia, de pildă, produsele ruseşti. Al doilea termen înseamnă rus şi rusesc,aparţinând naţionalităţii, neamului rusesc, şi exprimându-se prin acelaşi cuvânt – русский [ruskij], fiind adjectiv, iar în cazul reprezentantului acestei naţionalităţi, folosindu-se un adjectiv substantivat. Astfel, Rusia este singura ţară slavă unde naţionalitatea se defineşte printr-un adjectiv, fiind mai vechi, în acelaşi timp, decât însuşi termenul Rusia – Rasija, o formă grecizată a denumirii de Rutenia, introdusă abia în secolul al XVIII-lea de ţarul Petru cel Mare. Forma ruskij nu înseamnă altceva decât „cel ce aparţine rutenilor” (тот, кто принадлежит русичам), teritoriul de nord al Rusiei de astăzi fiind o provincie dominată de Rutenia Kieveană.
– Pentru că sunteţi şi un bun cunoscător al limbii române, cum ar fi corect să ne raportăm noi, românii, la acest caz de dihotomie şi confuzie terminologică?
– Cele menţionate mai devreme ne dau dreptul deplin de a introduce şi în limba română, în loc de denumirea total greşită de Rusia Kieveană, denumirea corectă, în primul rând din punct de vedere filologic – Rutenia Kieveană, o formă exclusiv întrebuinţată în vechile acte europene până în secolul al XVIII-lea, adică înaintea proclamării Ţaratului Moscovit – Imperiul Rusesc. De exemplu, marele rege-legislator rutean, autorul primei Constituţii din Europa (Pravda Ruśka – Adevărul Rutean), Iaroslav cel Înţelept, este numit în cronicele europene de atunci – REX RVTHENORVM (Regele Rutenilor), şi în nici un caz al „ruşilor”. Nu ştim, respectiv nu putem să spunem, din ce cauză Petru cel Mare, împăratul rusesc, a schimbat denumirea ţării sale, care înaintea lui nu s-a numit niciodată Rusia şi nici Rutenia, ci Moscovia, Ţaratul Moscovit, Ţara Moscoviţilor, limbile română, ucraineană şi poloneză păstrând şi denumirea populară a ruşilor de altădată – muscal.
- Aţi menţionat şi incorectitudinea termenului “Bielorusia”. Nici bieloruşii nu sunt ruşi?
- Sigur că nu. În Evul Mediu au fost numiţi ba “ruteni”, ba “lituanieni”, fiind un popor între lituanienii şi ucrainenii de astăzi. De asta s-a şi produs termenul de “Rutenia Albă” – în limbile baltice “baltos” însemnând “alb”. Adică, pe de o parte – “ruteni baltici”, iar pe de altă parte – bieloruşii sunt preponderent blonzi şi cu ochi deschişi, de asta şi “albi”. De fapt, greu de spus, în ce măsură, dar bieloruşii de astăzi sunt o sinteză a rutenilor şi lituanienilor. Ucrainenii înţeleg limba lor foarte bine, şi adesea o văd ca un dialect al ucrainenei cu pronunţie lituaniană. Pronunţia este tocmai influenţată de baltici, nu de ruşi, cum se crede foarte des, fiindcă Bielorusia făcea parte din Marele Ducat al Lituaniei, unde dinastia monarhică a fost lituaniană, iar limba oficială – ruteană. N-aş spune dacă sunt balţi slavizaţi ori invers, slavi cu puternică influenţă baltică, inclusiv genetică, însă este foarte clar că nu au de a face cu ruşii. Chiar şi astăzi principala diferenţă între lituanieni şi “bieloruşi” este numai limba. O denumire corectă, aşadar, ar fi “Rutenia Albă” şi “ruteni albi”. Dar, vedeţi, pentru ruşi toate popoarele slave sunt considerate a fi “ruşi”.
– Ţarul Petru I Romanov a avut, probabil, motivele sale şi acestea, cu siguranţă, nu au ţinut de aspectele filologice ale chestiunii…
– Poate că ţarul moscovit a vrut să-i însuşească Moscoviei gloria vechii Rutenii, a marilor regi ruteni, creându-i Moscoviei o nouă istorie, sub o nouă denumire, falnică şi antică, pentru ca astfel s-o ducă mai repede în Europa. Sau poate că totuşi a avut motive mai practice – mutându-şi capitala la Sankt Petersburg, nu a putut, desigur, păstra denumirea Moscoviei, care îşi avea capitala la Moscova, şi a hotărât s-o numească Rusia, o formă grecizată a Ruteniei (Ρωσία), ţinând seama că Novgorodul şi toată partea nordică a ţaratului a aparţinut cândva Ruteniei. Totodată, trebuie să ţinem minte că Petru I, în perioada respectivă, stăpânea deja de o jumătate de secol Rutenia istorică, Ucraina devenind aliata Moscoviei în anul 1654, fiind apoi cotropită şi lipsită de orice semn al vechii ei independenţe.
– Ne apropiem totuşi de zona politicului, nelipsit în acest caz. Cum s-a ajuns însă ca ţara dumneavoastră să se numească astăzi Ucraina şi nu Rutenia?
– Într-adevăr, aşa este. În secolul al XIX-lea, în timpul Renaşterii naţionale a ucrainenilor, în corpul Imperiului Rusesc a apărut necesitatea de a se distinge de ruşi prin însăşi denumirea naţiunii, fiindcă numele respective – rutean şi rus se asemănau prin natura lor fonetică şi erau destul de des confundate de către străini, ceea ce le convenea, bineînţeles, tocmai ruşilor. Cu toate că denumirea rus era „furată” de la ruteni, aceştia erau obligaţi să prezinte o nouă denumire a propriei naţiuni. De aceea era aleasă formă Україна (Ucraina), până atunci întâlnită doar în cântecele populare şi în letopiseţele vechi, însemnând „o ţară tăiată de restul lumii, o ţară aleasă pentru noi, ţinutul natal”, fiind deci o formă poetică a termenului Rutenia şi având doar formă de substantiv. Adjectivul ucrainean şi etnonimul ucrainean au apărut doar în secolul al XIX-lea în urma unei puternice mişcări naţionale. Iar în partea de vest a Ucrainei, aparţinând Austro-Ungariei, s-a păstrat încă timp de un secol vechea denumire ruteni. Însă în secolul al XX-lea au existat încercări de a-i prezenta pe ruteni şi pe ucraineni ca fiind două naţiuni diferite. Ca urmare, în România, timp de aproape o sută de ani, în toate recensămintele figurau atât ucraineni, cât şi ruteni. Această situaţie, din păcate, dăinuie şi astăzi. Să sperăm, n-o să dureze mult timp. Ucrainean şi rutean înseamnă acelaşi lucru.
– Într-un fel sau altul, avem aceeaşi situaţie şi în cazul dihotomiei etnonimice român/moldovean sau român/vlah şi al celei glotonimice limba română/limba moldovenească sau limba română/limba vlahă…
– Întocmai. Bineînţeles, cazurile nu sunt identice, însă în general lucrurile stau tocmai aşa. În cazul dihotomiei român/moldovean pe primul loc este pus faptul că Ţara Moldovei a existat înainte de România unită, or, Basarabia nu a participat la crearea ţării unite, deoarece făcea parte din Imperiul Rusesc. De aceea, denumirea de “români” reintră aşa de greu în uzul practic în Republica Moldova sau în toată Basarabia istorică. În cazul dihotomiei ucrainean/rutean însă, pe primul loc a fost tocmai dorinţa rutenilor să declare că nu sunt ruşi şi să nu fie confundaţi cu ei atât pe plan exterior, cât şi interior. N-ar fi surpriză dacă v-aş spune că ruşii încercau (şi încearcă până acum) să susţină şi chiar să motiveze această confundare.
– Asemenea tentative de instrumentare politică sau geopolitică a aspectelor identitare nu sunt unice în spaţiul ex-sovietic. Mai nou este fabricată o „limbă mingrelă” şi o „naţiune mingrelă” în partea occidentală a regiunii Abhazia, unul din teritoriile Georgiei aflate sub ocupaţia militară a Federaţiei Ruse. Pentru că sunteţi şi un cunoscător al limbii georgiene, al istoriei şi realităţilor acestei ţări, v-aş rugă să vă referiţi în câteva cuvinte şi la cazul mingrel.
– Ştiţi, pentru a crea o naţiune în mod artificial, nu este de ajuns numai să arăţi diferenţele între dialecte sau limbi. Trebuie numaidecât să fie prezentă opoziţia “noi-ei”, adică o autoidentificare. Mingrelii nu o au deloc. Aceştia se consideră georgieni, cu toate că graiul lor, din punct de vedere strict lingvistic, este, mai degrabă, o limbă separată, decât un dialect al limbii georgiene. În idiomul lor s-au păstrat mai multe construcţii arhaice, morfologia şi lexicul de mult depăşit de georgiana modernă. Aş putea compara mingrela cu dialectul aromân, ca să pară mai explicit cititorilor din Republica Moldova.
– Anumite cercuri politice străine, tocmai pornind de la dihotomia terminologică rutean/ucrainean, încearcă să instrumenteze în ultimii ani o aşa-numită „chestiune ruteană”, ajungându-se chiar la proclamarea unei republici cu denumirea de Rusia sau Rutenia Subcarpatică (Podkarpatskaja Ruś). Ce ne puteţi spune la acest capitol?
– Aici chiar este o situaţie foarte asemănătoare cu români/moldoveni. Ucrainenii din Transcarpaţia au fost parte a Ungariei şi sunt, în mod natural, despărţiţi de munţii Carpaţi de restul naţiunii. Adică procesul creării unei naţiuni comune şi bine definite, care a avut loc în Galiţia şi Bucovina, dintr-o parte, şi Ucraina Nipreană (pe care o numim Ucraina Mare), din alta, nu prea putea să influenţeze populaţia din Regatul Ungariei. De asta, ucrainenii de acolo par a fi foarte similari cu românii din Basarabia. Însă este şi o mare diferenţă. Spre deosebire de istoria moldovenilor, care sunt numai o parte, chiar şi extrem de importantă, a românilor, împreună cu muntenii, ardelenii ş.a.m.d., toţi ucrainenii sunt ruteni. Eu sunt rutean, cu toate că provin din Basarabia şi n-am fost în Transcarpaţia decât în trecere. Asta este foarte uşor de dovedit, dacă te uiţi la literatura, revistele etc. din secolul al XVIII-XIX. Toţi se numesc ruteni, toţi vorbesc de Rutenia. De aceea, e mult mai greu să falsifici istoria cu această denumire, decât în cazul moldovenilor. Chiar dacă nu toţi românii sunt moldoveni, toţi moldovenii sunt români din punct de vedere etnic. Pe când noi, ucrainenii, suntem ruteni cu toţii.
– Domnule Ihor Lubyanov, vă mulţumim pentru acest interviu. Vom fi bucuroşi să vă avem ca interlocutor şi cu alte ocazii.
– Cu plăcere. Şi eu vă mulţumesc.
– Domnule Lubyanov, sunteţi cunoscut ca unul dintre puţinii jurnalişti şi cercetători ucraineni care au studiat şi folosesc limba română. V-aţi făcut studiile universitare şi postuniversitare la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Acest element din biografia dumneavoastră vă recomandă drept un bun cunoscător al subtilităţilor legate de utilizarea etnonimelor şi infranimelor atât în spaţiul românesc, cât şi în cel ucrainean. V-aş propune să discutăm astăzi despre instrumentarea etnonimelor în scopuri politice de către anumite cercuri de la Moscova sau de la Kiev.
– Mă bucur că abordaţi acest subiect. Am citit în FLUX articolul dumneavoastră „Recursul Patriarhiei Moscovei la etnolingvistică sau manipularea prin limbaj ca procedeu de menţinere a puterii canonice” în care vă referiţi la strategii aplicate atât în Ucraina, cât şi în Republica Moldova. Aţi vorbit despre Rusia şi despre Ruś, un subiect aproape deloc dezbătut la Chişinău. Pentru a răspunde exact invitaţiei dumneavoastră, va trebui să intrăm puţin în materia istorică. Aşadar, atât în România, cât şi în Republica Moldova, operele istorice care tratează evenimente din trecutul Ucrainei, exprimă convingerea că vechiul regat medieval al ucrainenilor se numea Rusia Kieveană. Această denumire este incorectă atât din punct de vedere istoric, cât şi lingvistic. Ea duce la o înţelegere total greşită, a acestei perioade din istoria slavilor de răsărit. Desigur, aici putem menţiona, fără riscul de a greşi, că în timpul regimurilor comuniste din România, Republica Moldova şi Ucraina (pentru ultimele două regimul fiind, totodată, şi unul de ocupaţie), Rusia (sau Rusia Sovietică) a promovat cu succes astfel de idei: Rusia, Ucraina şi Bielorusia (fiind tot un termen incorect, despre care vom vorbi ulterior) erau ţări-surori, Rusia Kieveană fiind un stat unic pentru un singur popor – cel rus, care, cu timpul, s-a despărţit în trei popoare din cauza „împrejurărilor nefericite” şi a „invaziilor străine”. Astfel, Rusia pretindea titlul de „frate mai mare” în raport cu celelalte două ţări slave.
– Se pare că această chestiune este doar în aparenţă una terminologică sau de natură filologică. În definitiv, asistăm la un caz clasic de manipulare socială în scopuri politice…
– Da, aşa este, în mod indiscutabil. Nu doresc să mă refer însă, aici şi acum, la toată absurditatea acestei idei, pe care au dezvăluit-o deja destul istoricii ucraineni şi cei străini. Este totuşi bine să ne oprim la aspectul filologic al problemei. Filologii din România sau cei din Republica Moldova s-ar putea să nu fie preocupaţi de faptul dacă „Rusia” Kieveană era un stat ucrainean sau unul rusesc, însă, din perspectivă lingvistică, este foarte important ca limba română să fie cât mai precisă în definirea acestor procese istorice. Trebuie să menţionez că în nici una dintre limbile slave, marele imperiu medieval cu centrul la Kiev nu este numit „Rusia”, nici chiar în limba rusă. Este foarte util să precizăm ce termeni folosesc limbile slave. Haideţi să alegem trei dintre ele, limbi implicate nemijlocit în procesele istorice din Ucraina: ucraineana, polona şi rusa. Aşadar, în ucraineană există termenul Русь [Ruś], respectiv, Київська Русь [Kyjivśka Ruś], având derivatele: русич [rusyč], русин [rusyn], cu o semnificaţie clară: Rutenia, Rutenia Kieveană şi rutean, strâns legată de desemnarea naţională a ucrainenilor înşişi. În schimb, Rusia, rusesc sau rus în ucraineană sună Росія [Rosija], російський [rosijśkyj], росіянин [rosijanyn], care au o cu totul altă semnificaţie, fără să desemneze într-un fel sau altul vechiul stat kievean. În ucraineană este absurdă folosirea termenului Київська Росія [Kyjivśka Rosija] – Rusia Kieveană, căci limba noastră nu combină aceste definiţii în nici un fel. În polonă se procedează identic, folosindu-se pentru desemnarea acestui stat termenul Ruś sau Ruś Kijówska (Rutenia Kieveană), Rusin pentru rutean ca naţionalitate şi ruski pentru rutean ca adjectiv, pe de altă parte desemnând Rusia cu termenul Rosja, Rosjanin pentru rus şi rosyjski pentru rusesc. Totodată, termenul Rusia Kieveană – Rosja Kijówska, ca şi în ucraineană, nu poate exista, fiind o absurditate.
– Foarte interesant acest excurs filologic pe care îl faceţi dumneavoastră. Care este însă situaţia în cazul limbii ruse?
– În rusă avem o situaţie specială. Nici în această limbă „Rusia” Kieveană nu are nimic în comun cu Rusia. În rusă există termenii Киевская Русь [Kijefskaja Ruś], русич [rusičj], care în nici un caz nu înseamnă Россия [Rasija], Rusia. În limba rusă de astăzi, există însă doi termeni care desemnează noţiunea de rus – unul dintre aceştia fiind россиянин [rasijanin], respectiv adjectivul российский [rasijskij], însemnând apartenenţa la Rusia ca stat, aşadar rus ca cetăţean al Rusiei, indiferent de naţionalitate, iar rusesc ca ceea ce ţine de Rusia, de pildă, produsele ruseşti. Al doilea termen înseamnă rus şi rusesc,aparţinând naţionalităţii, neamului rusesc, şi exprimându-se prin acelaşi cuvânt – русский [ruskij], fiind adjectiv, iar în cazul reprezentantului acestei naţionalităţi, folosindu-se un adjectiv substantivat. Astfel, Rusia este singura ţară slavă unde naţionalitatea se defineşte printr-un adjectiv, fiind mai vechi, în acelaşi timp, decât însuşi termenul Rusia – Rasija, o formă grecizată a denumirii de Rutenia, introdusă abia în secolul al XVIII-lea de ţarul Petru cel Mare. Forma ruskij nu înseamnă altceva decât „cel ce aparţine rutenilor” (тот, кто принадлежит русичам), teritoriul de nord al Rusiei de astăzi fiind o provincie dominată de Rutenia Kieveană.
– Pentru că sunteţi şi un bun cunoscător al limbii române, cum ar fi corect să ne raportăm noi, românii, la acest caz de dihotomie şi confuzie terminologică?
– Cele menţionate mai devreme ne dau dreptul deplin de a introduce şi în limba română, în loc de denumirea total greşită de Rusia Kieveană, denumirea corectă, în primul rând din punct de vedere filologic – Rutenia Kieveană, o formă exclusiv întrebuinţată în vechile acte europene până în secolul al XVIII-lea, adică înaintea proclamării Ţaratului Moscovit – Imperiul Rusesc. De exemplu, marele rege-legislator rutean, autorul primei Constituţii din Europa (Pravda Ruśka – Adevărul Rutean), Iaroslav cel Înţelept, este numit în cronicele europene de atunci – REX RVTHENORVM (Regele Rutenilor), şi în nici un caz al „ruşilor”. Nu ştim, respectiv nu putem să spunem, din ce cauză Petru cel Mare, împăratul rusesc, a schimbat denumirea ţării sale, care înaintea lui nu s-a numit niciodată Rusia şi nici Rutenia, ci Moscovia, Ţaratul Moscovit, Ţara Moscoviţilor, limbile română, ucraineană şi poloneză păstrând şi denumirea populară a ruşilor de altădată – muscal.
- Aţi menţionat şi incorectitudinea termenului “Bielorusia”. Nici bieloruşii nu sunt ruşi?
- Sigur că nu. În Evul Mediu au fost numiţi ba “ruteni”, ba “lituanieni”, fiind un popor între lituanienii şi ucrainenii de astăzi. De asta s-a şi produs termenul de “Rutenia Albă” – în limbile baltice “baltos” însemnând “alb”. Adică, pe de o parte – “ruteni baltici”, iar pe de altă parte – bieloruşii sunt preponderent blonzi şi cu ochi deschişi, de asta şi “albi”. De fapt, greu de spus, în ce măsură, dar bieloruşii de astăzi sunt o sinteză a rutenilor şi lituanienilor. Ucrainenii înţeleg limba lor foarte bine, şi adesea o văd ca un dialect al ucrainenei cu pronunţie lituaniană. Pronunţia este tocmai influenţată de baltici, nu de ruşi, cum se crede foarte des, fiindcă Bielorusia făcea parte din Marele Ducat al Lituaniei, unde dinastia monarhică a fost lituaniană, iar limba oficială – ruteană. N-aş spune dacă sunt balţi slavizaţi ori invers, slavi cu puternică influenţă baltică, inclusiv genetică, însă este foarte clar că nu au de a face cu ruşii. Chiar şi astăzi principala diferenţă între lituanieni şi “bieloruşi” este numai limba. O denumire corectă, aşadar, ar fi “Rutenia Albă” şi “ruteni albi”. Dar, vedeţi, pentru ruşi toate popoarele slave sunt considerate a fi “ruşi”.
– Ţarul Petru I Romanov a avut, probabil, motivele sale şi acestea, cu siguranţă, nu au ţinut de aspectele filologice ale chestiunii…
– Poate că ţarul moscovit a vrut să-i însuşească Moscoviei gloria vechii Rutenii, a marilor regi ruteni, creându-i Moscoviei o nouă istorie, sub o nouă denumire, falnică şi antică, pentru ca astfel s-o ducă mai repede în Europa. Sau poate că totuşi a avut motive mai practice – mutându-şi capitala la Sankt Petersburg, nu a putut, desigur, păstra denumirea Moscoviei, care îşi avea capitala la Moscova, şi a hotărât s-o numească Rusia, o formă grecizată a Ruteniei (Ρωσία), ţinând seama că Novgorodul şi toată partea nordică a ţaratului a aparţinut cândva Ruteniei. Totodată, trebuie să ţinem minte că Petru I, în perioada respectivă, stăpânea deja de o jumătate de secol Rutenia istorică, Ucraina devenind aliata Moscoviei în anul 1654, fiind apoi cotropită şi lipsită de orice semn al vechii ei independenţe.
– Ne apropiem totuşi de zona politicului, nelipsit în acest caz. Cum s-a ajuns însă ca ţara dumneavoastră să se numească astăzi Ucraina şi nu Rutenia?
– Într-adevăr, aşa este. În secolul al XIX-lea, în timpul Renaşterii naţionale a ucrainenilor, în corpul Imperiului Rusesc a apărut necesitatea de a se distinge de ruşi prin însăşi denumirea naţiunii, fiindcă numele respective – rutean şi rus se asemănau prin natura lor fonetică şi erau destul de des confundate de către străini, ceea ce le convenea, bineînţeles, tocmai ruşilor. Cu toate că denumirea rus era „furată” de la ruteni, aceştia erau obligaţi să prezinte o nouă denumire a propriei naţiuni. De aceea era aleasă formă Україна (Ucraina), până atunci întâlnită doar în cântecele populare şi în letopiseţele vechi, însemnând „o ţară tăiată de restul lumii, o ţară aleasă pentru noi, ţinutul natal”, fiind deci o formă poetică a termenului Rutenia şi având doar formă de substantiv. Adjectivul ucrainean şi etnonimul ucrainean au apărut doar în secolul al XIX-lea în urma unei puternice mişcări naţionale. Iar în partea de vest a Ucrainei, aparţinând Austro-Ungariei, s-a păstrat încă timp de un secol vechea denumire ruteni. Însă în secolul al XX-lea au existat încercări de a-i prezenta pe ruteni şi pe ucraineni ca fiind două naţiuni diferite. Ca urmare, în România, timp de aproape o sută de ani, în toate recensămintele figurau atât ucraineni, cât şi ruteni. Această situaţie, din păcate, dăinuie şi astăzi. Să sperăm, n-o să dureze mult timp. Ucrainean şi rutean înseamnă acelaşi lucru.
– Într-un fel sau altul, avem aceeaşi situaţie şi în cazul dihotomiei etnonimice român/moldovean sau român/vlah şi al celei glotonimice limba română/limba moldovenească sau limba română/limba vlahă…
– Întocmai. Bineînţeles, cazurile nu sunt identice, însă în general lucrurile stau tocmai aşa. În cazul dihotomiei român/moldovean pe primul loc este pus faptul că Ţara Moldovei a existat înainte de România unită, or, Basarabia nu a participat la crearea ţării unite, deoarece făcea parte din Imperiul Rusesc. De aceea, denumirea de “români” reintră aşa de greu în uzul practic în Republica Moldova sau în toată Basarabia istorică. În cazul dihotomiei ucrainean/rutean însă, pe primul loc a fost tocmai dorinţa rutenilor să declare că nu sunt ruşi şi să nu fie confundaţi cu ei atât pe plan exterior, cât şi interior. N-ar fi surpriză dacă v-aş spune că ruşii încercau (şi încearcă până acum) să susţină şi chiar să motiveze această confundare.
– Asemenea tentative de instrumentare politică sau geopolitică a aspectelor identitare nu sunt unice în spaţiul ex-sovietic. Mai nou este fabricată o „limbă mingrelă” şi o „naţiune mingrelă” în partea occidentală a regiunii Abhazia, unul din teritoriile Georgiei aflate sub ocupaţia militară a Federaţiei Ruse. Pentru că sunteţi şi un cunoscător al limbii georgiene, al istoriei şi realităţilor acestei ţări, v-aş rugă să vă referiţi în câteva cuvinte şi la cazul mingrel.
– Ştiţi, pentru a crea o naţiune în mod artificial, nu este de ajuns numai să arăţi diferenţele între dialecte sau limbi. Trebuie numaidecât să fie prezentă opoziţia “noi-ei”, adică o autoidentificare. Mingrelii nu o au deloc. Aceştia se consideră georgieni, cu toate că graiul lor, din punct de vedere strict lingvistic, este, mai degrabă, o limbă separată, decât un dialect al limbii georgiene. În idiomul lor s-au păstrat mai multe construcţii arhaice, morfologia şi lexicul de mult depăşit de georgiana modernă. Aş putea compara mingrela cu dialectul aromân, ca să pară mai explicit cititorilor din Republica Moldova.
– Anumite cercuri politice străine, tocmai pornind de la dihotomia terminologică rutean/ucrainean, încearcă să instrumenteze în ultimii ani o aşa-numită „chestiune ruteană”, ajungându-se chiar la proclamarea unei republici cu denumirea de Rusia sau Rutenia Subcarpatică (Podkarpatskaja Ruś). Ce ne puteţi spune la acest capitol?
– Aici chiar este o situaţie foarte asemănătoare cu români/moldoveni. Ucrainenii din Transcarpaţia au fost parte a Ungariei şi sunt, în mod natural, despărţiţi de munţii Carpaţi de restul naţiunii. Adică procesul creării unei naţiuni comune şi bine definite, care a avut loc în Galiţia şi Bucovina, dintr-o parte, şi Ucraina Nipreană (pe care o numim Ucraina Mare), din alta, nu prea putea să influenţeze populaţia din Regatul Ungariei. De asta, ucrainenii de acolo par a fi foarte similari cu românii din Basarabia. Însă este şi o mare diferenţă. Spre deosebire de istoria moldovenilor, care sunt numai o parte, chiar şi extrem de importantă, a românilor, împreună cu muntenii, ardelenii ş.a.m.d., toţi ucrainenii sunt ruteni. Eu sunt rutean, cu toate că provin din Basarabia şi n-am fost în Transcarpaţia decât în trecere. Asta este foarte uşor de dovedit, dacă te uiţi la literatura, revistele etc. din secolul al XVIII-XIX. Toţi se numesc ruteni, toţi vorbesc de Rutenia. De aceea, e mult mai greu să falsifici istoria cu această denumire, decât în cazul moldovenilor. Chiar dacă nu toţi românii sunt moldoveni, toţi moldovenii sunt români din punct de vedere etnic. Pe când noi, ucrainenii, suntem ruteni cu toţii.
– Domnule Ihor Lubyanov, vă mulţumim pentru acest interviu. Vom fi bucuroşi să vă avem ca interlocutor şi cu alte ocazii.
– Cu plăcere. Şi eu vă mulţumesc.