72 de ani cu Pactul în spate

Moscova şi Kievul, ori de câte ori au avut nevoie să-şi rezolve nişte interese pe relaţia cu Chişinăul, mereu au scos în faţă tot felul de experţi cu atlase interbelice subţioară, care avertizau că ei ştiu «unde era în 1938 Transnistria». Numai că ei niciodată nu au spus, — cu referire la aceleaşi hărţi, unde era Basarabia la 1938, inclusiv cea Istorică, unde era Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei?
 
Peste o săptămână se împlinesc 72 de ani de la cea de-a doua ocupaţie rusească a Basarabiei, iar mâine – 71 de ani de la intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial, de partea Germaniei, pentru eliberarea Basarabiei de sub ruşi. «Soldaţi români, Vă ordon, treceţi Prutul!» — acest ordin monumental al mareşalului Ion Antonescu, devenit testamentar cu anii, punea atunci, pe 22 iunie 1941, începutul marelui sacrificiu pentru Basarabia, furată Ţării cu un an mai devreme, în urma cârdăşiei criminale dintre Stalin şi Hitler, cârdăşie intrată în istorie sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov.
 
Deşi războiul începuse cu un an mai devreme, Europa încă nu ştia şi avea să afle mult mai târziu că fusese jucată în cărţi de cei doi tâlhari ai vremii, care o feliase între ei ca pe o pită şi pentru care, până la urmă, din aceeaşi obsesie criminală pentru stăpânire şi mărire, pornise să se războiască şi între ei – le păruse prea puţin ceea ce împărţise iniţial.
 
Pe 22 iunie 1941, nimeni nu ştia că războiul va dura aproape patru ani, că va fi cel mai mare şi mai distrugător război, că acesta va duce cu el în mormânt zeci de milioane de vieţi omeneştii şi alte zeci de milioane le va lăsa orfane, pe drumuri, în suferinţă şi deznădejde, că Rusia, ajutată de aliaţi, va câştiga acest război, că Europa de Est va deveni, pentru 45 de ani înainte, ostaticul URSS, iar Basarabia va ajunge, pentru a treia oară, în urma operaţiunii Iaşi-Chişinău, reocupată de sovietici şi readusă sub girul Pactului Ribbentrop-Molotov. Odată cu 24 august 1944 intervenea o nouă rundă de «eliberare» pentru Moldova de la Est de Prut, care avea să dureze 56 de ani.
 
Sindromul «Pavlic Morozov» rămâne
 
Puţini au fost cei care îşi dădeau seama atunci de ceea ce va urma, iar cei care au înţeles ori au intuit pericolul şi s-au retras în Regat au fost, oricum, vânaţi, arestaţi, încarceraţi, readuşi acasă şi băgaţi în batalioanele disciplinare, în puşcării, lagăre de muncă sau, şi mai simplu, împuşcaţi.
Puţini au fost şi cei care s-au gândit atunci la deportările din 1949 şi 1953, dar ele au venit şi au pustiit Basarabia. Şi mai puţini s-au aşteptat la foametea organizată din 1946-1947, care aducea Basarabia la canibalism. Cu anii, exterminarea fizică a fost trecută în una psihico-morală. Trebuia negat tot ce nu era sovietic şi condamnat tot ce era românesc.
 
Genocidul, etnocidul şi mankurtismul fuseseră trecute pe lista principală a instrumentariului politic (şi nu doar politic) de administrare sovietică în Basarabia şi de «formare a omului nou». Octombrismul în şcoală, pionieria, comsomolul, mai târziu partidul — toate erau şcoli de educare şi reeducare, adică de înstrăinare de la origini şi tradiţie. Românescul era asociat cu «moşierescul», «boierescul», «ocupaţia», «siguranţa», «jandarmeria», «fascismul»…
 
În Ucraina şi azi, dar posibil că şi în Rusia – mă refer la cei care fac politică sau opinie publică, tot ce e românesc este «antistatal», iar orice român intrat în ţara lor este «spion». În regiunea Odesa, autorităţilor locale, mai ales directorilor de şcoli, li s-a interzis categoric să intre în dicuţii cu persoane venite din România, mai ales, de la presă. Directorii sunt obligaţi să anunţe imediat serviciile speciale despre cutare sau cutare vizită sau persoană, cu tot ce reiese, ulterior, din asta: informaţie, declaraţii, depoziţii etc. Curios, nu? E altfel decât la sovietici? Nu. E altfel decât în R. Moldova? Da, e mai altfel, dar nici în R. Moldova paranoia acestui psiho-sovietism patriotic sau «sindromul Pavlic Morozov» nu a dispărut. Emanaţiile continuă, stereotipurile persistă, fenomenul rămâne — în funcţie de calitatea morală a individului, de coeficientul servilismului din el, de culoarea sa politică, de creştere, educaţie, cultură, carte, de cei 7 ani de acasă, până la urmă. Puţini îi avem? Inclusiv în politică?
 
Rusia fuge de Pact. De ce fuge de el Chişinăul?
 
De la terminarea Războiului Doi Mondial au trecut 67 de ani şi alţi 21 de ani de Independenţă. În august, pe 23, vom avea 73 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov între Stalin şi Hitler. Am scăpat cumva de el? De consecinţele lui? Nu.
 
Nu am scăpat, pentru că noi l-am condamnat de rând cu Europa şi chiar cu Rusia, dar nu am cerut şi abolirea lui, aşa cum au făcut-o balticii. Spre regretul nostru, noi rămânem prizonierii acestui Pact şi astăzi, jucaţi în continuare de Rusia. Existăm într-un suspans, între două realităţi. Pe de o parte, ne-am rupt de Rusia şi am intrat, în 1991, într-o fază de pre-Pact dar ne-reveniţi la România, iar pe de alta – staţionăm într-un vid de post-Pact, declaraţi independenţi în hotarele fostei RSSM, însă, fără Transnistria sau cu o Transnistrie administrată de altcineva, aşa cum a fost până la punerea în aplicare a Pactului Ribbentrop-Molotov, în 1940, pe 28 iunie.
 
La ce serveşte Chişinăului această situaţie? Moscova şi Kievul, ori de câte ori au avut nevoie să-şi rezolve nişte interese pe relaţia cu Chişinăul, mereu au scos în faţă tot felul de experţi cu atlase interbelice subţioară, care avertizau că ei ştiu «unde era în 1938 Transnistria». Numai că ei niciodată nu au spus, — cu referire la aceleaşi hărţi, unde era Basarabia, inclusiv cea Istorică, la 1938, unde era Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei?
 
Nu spun că atunci când Moscova a decis crearea RSSM, pe 2 august 1940, Basarabia Istorică, cu judeţele din Sud şi Nord, era parte a RSS Moldoveneşti. Nu spun nici despre faptul că, după căderea URSS, atât Moscova cât şi Kievul s-au opus, până aproape la sânge, ca din tratatele politice cu România să fie excluse orice adieri la Pact, tot aşa cum au procedat şi în cazul tratatelor cu Chişinăul. Deci, Pactul, ca subiect de discuţie, ca probă în rezolvarea diferendenor politice cu Bucureştiul şi Chişinăul, nu convine Moscovei. Şi e clar de ce. Pentru că a fost tâlhărie, jaf, a fost târg, a fost tocmeală.
 
Iar ceea ce a urmat Pactului a fost expansiune şi crimă şi, în nici un caz, revendicarea unui drept (istoric sau juridic) asupra Basarabiei, aşa după cum a pretins mereu istoriografia rusă. Fuga de Pact este o încercare a Rusiei de a se salva de la acuzaţii de ocupaţie şi crimă. Şi trebuie să recunoaştem că Moscovei i-a reuşit să umrească «problema Basarabiei».
 
Pentru asta Kremlinul a inventat «problema transnistreană» şi se joacă cu Chişinăul în această «problemă» de 20 de ani, ca să ne ţină prizonieri CSI-ului iar, pe final, prin federalizarea Republicii Moldova, să ne readucă la situaţia de post-Pact Ribentrop-Molotov (la ceea ce-a fost după 28 iunie, 1940).
 
Să nu uităm că Moscova a semnat Tratatul (politic) de prietenie cu Chişinăul abia în 2001 şi nu ne recunoaşte suveranitatea decât la modul formal, nu şi de facto – e vorba de aceeaşi Transnistrie. Că face Rusia ceea ce face, e de înţeles. E de neînţeles de ce nu face şi Chişinăul acelaşi lucru. Despărţirea de URSS în 1991 încă nu înseamnă rezolvarea problemei Basarabiei. Iar neabolirea Pactului Ribbentrop-Molotov este egală cu necondamnarea de către Chişinău a crimelor celui de-al Doilea Război Mondial, în care Basarabia a fost şi mai rămâne şi azi o rană ne-prinsă.