România – duşmanul de serviciu
"Român e, atât pentru scriitor, cât şi pentru redactor, tot ceea ce poate fi opus termenului de sovietic."
Cu ceva timp în urmă, Editura Polirom a scos de sub tipar o culegere din textele lui Ilf şi Petrov, satirici ruşi cunoscuţi românilor prin cele două romane Viţelul de aur şi Douăsprezece scaune.
Purtând titlul 1001 zile sau Noua Şeherezadă, noul volum cuprinde şi bucăţi ţinând de ceea ce s-ar putea numi prozo-gazetărie. E vorba de texte aparţinând publicisticii, dar care, graţie puternicului talent de scriitor al autorului, devin, uneori fără voia semnatarului, veritabile bucăţi de proză.
Una dintre aceste piese, Cum a fost creat Robinson, satirizează o meteahnă a literaturii sovietice din deceniul patru, însuşită de literatura română din anii stalinişti:
Actualizarea forţată a cărţilor clasice ale literaturii universale.
Sub acest semn, o publicaţie de tineret găseşte de cuviinţă să comande scriitorului Moldavanşev un roman foileton despre un Robinson Crusoe de tip nou. Între redactor şi autor se desfăşoară următorul dialog:
„-(...) trebuie să fie un Robinson Crusoe sovietic. Ceva care să nu dea voie cititorului să lase cartea din mână.
- Robinson, da, se poate, spuse laconic scriitorul.
- Dar nu un Robinson pur şi simplu, ci un Robinson sovietic.
- Păi cum altfel! Doar nu român!
Scriitorul nu era vorbăreţ. Se vedea din capul locului că era un om de acţiune".
Dând de acest pasaj, am avut o tresărire.
În eseul Ce se ştia la Moscova despre România în anul 1938, din volumul A doua moarte a lui Carol al II-lea, semnalam trimiterea la România ca reper comic în romanul lui Ilf şi Petrov Viţelul de aur. Notam la un moment dat:
„Pentru a fi lăsat de grănicerii români să treacă în ţara noastră, Ostap Bender pune la cale această scenă:
«Marele maestru se înclină cu demnitate şi rosti clar următoarea frază special învăţată pe de rost:
- Trăiască România Mare!
Se uită prietenos la grănicerii ale căror chipuri abia se zăreau în semiîntuneric şi i se păru că grănicerii zâmbesc.
- Trăiască România Mare!, repetă Ostap pe ruseşte. Sunt un bătrân profesor fugit de la Ceka din Moscova! Zău, abia am scăpat din ghearele lor! Salut în persoana dumneavoastră...!»
Spusele acestea nu-i impresionează pe grănicerii români de pe Nistru. Ei îl jefuiesc temeinic pe Marele Maestru al tuturor combinaţiilor şi-l expediază înapoi, peste fluviul-hotar, în U.R.S.S.
„Pentru a câştiga simpatia grănicerilor noştri, Ostap Bender apelează prompt la câteva clişee de intensă circulaţie în ţara comunismului triumfător. Dându-i personajului o asemenea convingere, Ilf şi Petrov socoteau că lectorul sovietic va izbucni în hohote de râs la jefuirea lui Ostap Bender de către bravii de la fruntariile României Mari. Hohotele de râs stârnite, în mod obişnuit, de contrazicerea unor credinţe naive de către realitatea cinică.
Finalul romanului sugerează că în capitala U.R.S.S. se făcea mare caz de lozincile în vogă de la Bucureşti, precum cea despre România Mare şi cea despre intelectualii prigoniţi de CEKA. De asemenea - lucru extrem de important -, la Moscova, România trece drept duşman de moarte al Uniunii Sovietice, oricum o ţară mai adversară decît Polonia".
Apărut cu şase ani înainte de Viţelul de aur, textul Cum a fost creat un Robinson mă confirmă în ipoteza că în anii interbelici, pentru propaganda sovietică România era duşmanul de serviciu al URSS. Când redactorul îi precizează că trebuie să creeze un Robinson sovietic, scriitorul reacţionează prompt:
„- Păi cum altfel! Doar nu român".
Român e, atât pentru scriitor, cât şi pentru redactor, tot ceea ce poate fi opus termenului de sovietic.
Referirea la român ca la ceva imposibil de înlocuit sovieticul ne dezvăluie că, la Moscova, în 1932, România întruchipează capitalismul absolut.
Un alt text de prozo-gazetărie, inclus în culegere, Amendă ideologică, ne pune la dispoziţie o altă folosire în chip satiric a realităţilor româneşti.
„A fugit de pe câmpul de luptă" - scriu autorii despre un scriitor - „ca un colonel român, cu burdihanul tremurându-i şi întinzându-şi pe faţă lacrimile murdare".
Dintre toate genurile comicul e cel care ţine cont la modul absolut de credinţele şi sentimentele cititorului.
Scena cu Ostap Bender ne trimite la un cititor sovietic încredinţat că românii sunt nişte hoţi. Referirea la colonelul român dezvăluie convingerea aceluiaşi cititor că ofiţerii români erau dezgustători.
Să ne mai mire în aceste condiţii, comportarea ruşilor cotropitori după 23 august 1944?!
Cu ceva timp în urmă, Editura Polirom a scos de sub tipar o culegere din textele lui Ilf şi Petrov, satirici ruşi cunoscuţi românilor prin cele două romane Viţelul de aur şi Douăsprezece scaune.
Purtând titlul 1001 zile sau Noua Şeherezadă, noul volum cuprinde şi bucăţi ţinând de ceea ce s-ar putea numi prozo-gazetărie. E vorba de texte aparţinând publicisticii, dar care, graţie puternicului talent de scriitor al autorului, devin, uneori fără voia semnatarului, veritabile bucăţi de proză.
Una dintre aceste piese, Cum a fost creat Robinson, satirizează o meteahnă a literaturii sovietice din deceniul patru, însuşită de literatura română din anii stalinişti:
Actualizarea forţată a cărţilor clasice ale literaturii universale.
Sub acest semn, o publicaţie de tineret găseşte de cuviinţă să comande scriitorului Moldavanşev un roman foileton despre un Robinson Crusoe de tip nou. Între redactor şi autor se desfăşoară următorul dialog:
„-(...) trebuie să fie un Robinson Crusoe sovietic. Ceva care să nu dea voie cititorului să lase cartea din mână.
- Robinson, da, se poate, spuse laconic scriitorul.
- Dar nu un Robinson pur şi simplu, ci un Robinson sovietic.
- Păi cum altfel! Doar nu român!
Scriitorul nu era vorbăreţ. Se vedea din capul locului că era un om de acţiune".
Dând de acest pasaj, am avut o tresărire.
În eseul Ce se ştia la Moscova despre România în anul 1938, din volumul A doua moarte a lui Carol al II-lea, semnalam trimiterea la România ca reper comic în romanul lui Ilf şi Petrov Viţelul de aur. Notam la un moment dat:
„Pentru a fi lăsat de grănicerii români să treacă în ţara noastră, Ostap Bender pune la cale această scenă:
«Marele maestru se înclină cu demnitate şi rosti clar următoarea frază special învăţată pe de rost:
- Trăiască România Mare!
Se uită prietenos la grănicerii ale căror chipuri abia se zăreau în semiîntuneric şi i se păru că grănicerii zâmbesc.
- Trăiască România Mare!, repetă Ostap pe ruseşte. Sunt un bătrân profesor fugit de la Ceka din Moscova! Zău, abia am scăpat din ghearele lor! Salut în persoana dumneavoastră...!»
Spusele acestea nu-i impresionează pe grănicerii români de pe Nistru. Ei îl jefuiesc temeinic pe Marele Maestru al tuturor combinaţiilor şi-l expediază înapoi, peste fluviul-hotar, în U.R.S.S.
„Pentru a câştiga simpatia grănicerilor noştri, Ostap Bender apelează prompt la câteva clişee de intensă circulaţie în ţara comunismului triumfător. Dându-i personajului o asemenea convingere, Ilf şi Petrov socoteau că lectorul sovietic va izbucni în hohote de râs la jefuirea lui Ostap Bender de către bravii de la fruntariile României Mari. Hohotele de râs stârnite, în mod obişnuit, de contrazicerea unor credinţe naive de către realitatea cinică.
Finalul romanului sugerează că în capitala U.R.S.S. se făcea mare caz de lozincile în vogă de la Bucureşti, precum cea despre România Mare şi cea despre intelectualii prigoniţi de CEKA. De asemenea - lucru extrem de important -, la Moscova, România trece drept duşman de moarte al Uniunii Sovietice, oricum o ţară mai adversară decît Polonia".
Apărut cu şase ani înainte de Viţelul de aur, textul Cum a fost creat un Robinson mă confirmă în ipoteza că în anii interbelici, pentru propaganda sovietică România era duşmanul de serviciu al URSS. Când redactorul îi precizează că trebuie să creeze un Robinson sovietic, scriitorul reacţionează prompt:
„- Păi cum altfel! Doar nu român".
Român e, atât pentru scriitor, cât şi pentru redactor, tot ceea ce poate fi opus termenului de sovietic.
Referirea la român ca la ceva imposibil de înlocuit sovieticul ne dezvăluie că, la Moscova, în 1932, România întruchipează capitalismul absolut.
Un alt text de prozo-gazetărie, inclus în culegere, Amendă ideologică, ne pune la dispoziţie o altă folosire în chip satiric a realităţilor româneşti.
„A fugit de pe câmpul de luptă" - scriu autorii despre un scriitor - „ca un colonel român, cu burdihanul tremurându-i şi întinzându-şi pe faţă lacrimile murdare".
Dintre toate genurile comicul e cel care ţine cont la modul absolut de credinţele şi sentimentele cititorului.
Scena cu Ostap Bender ne trimite la un cititor sovietic încredinţat că românii sunt nişte hoţi. Referirea la colonelul român dezvăluie convingerea aceluiaşi cititor că ofiţerii români erau dezgustători.
Să ne mai mire în aceste condiţii, comportarea ruşilor cotropitori după 23 august 1944?!