Сказка.
Жила была одна девочка, звали её И. Училась хорошо, книжки читала, матом очень редко ругалась,кушать варила, за домом следила - хорошая девочка.
Однажды И. решила сходить в спортивную секцию. И так ей там понравилось, что стала она туда ходить каждый день. Много новых, ранее незнокомых людей, что-то узнаёт там интересное для себя, что-то сама расскажет. Да и тренеру она приглянулась. И вот, на 8-е марта, так сказать в виде подарка, решил тренер назначить И. звеньевой. Ну, тут ваще радости полные штанишки.
Однако, были в звене пару мальчиков, звали их А. и С. которым эта затея тренера оказалась не по душе. И стали они тренера доставать, мол, что же ты редиска такая сделал. Мы здесь старожилы, можно сказать в *законе*, а ты поставил над нами девчёнку, которая без году неделя как ходит на секцию, и она ещё себе позволяет нам указывать, можно нам ругаться или нет, больше того, учит нас какими словами можно, а какими и про что, нельзя.
Подумал тренер с недельку и решил дать задний ход. Правда, сделал он это технично, так чтобы и девочку не очень обидеть и требование ребят выполнить.
Тут уже наша И. стала в позу обиженки. Ах вы так, тогда всё, больше я на вашу грёбанную секцию ни ногой. А чтобы вас ещё и жаба задушила, так я открою свою секцию у себя во дворе и тогда ещё посмотрим чей рейтинг окажется повыше.
Так и сделала, открыла. И чтобы перетянуть туда других ребят стала на день по 10 раз об этом кричать на главной странице. Невдомёк нашей И., что это требует много времени и затрат энергии.
Подходит к концу моя сказка, и как любая другая она должна иметь хороший конец.
Да, вот беда, сказка пока продолжается.
Может кто-то спрогнозирует хорошее её окончание. Попытайтесь.
(c) Цвет
Рамынцы Сталину памятник должны поставить . Он им репарации простил , до сих пор бы расплачивались
ещё и Ленину должны спасибо сказать.
Cum au suportat românii „Marea secetă” din '46. Era prea puțină bere
Specialiştii au comparat seceta de anul acesta cu cea din 1946. Presa din acea vreme descrie un an în care foametea, dar şi lupta politică decisivă, au marcat România
Culturile agricole compromise, canicula, seceta i-au determinat pe specialişti să compare anul 2012 cu 1946. Se pare că România nu s-a mai confruntat cu asemenea vreme din anul în care s-au organizat primele alegeri după cel de-Al doilea Război Mondial. Există totuşi diferenţe esenţiale.
Atunci, dincolo de politică şi de rămăşiţele războiului, România a fost lovită de foamete. Ziarele vremii descriu, printre altele, situaţia grea în care se găsea ţara. Scriu cum am primit grâu de la ruşi, noii noştri „prieteni” de la Răsărit, şi-i laudă pentru asta. Mai era, uneori, şi loc de umor. Poate de-o caricatură despre toată căldura şi seceta, ori de un reportaj despre cum se topea Bucureştiul. Deşi, în mare, lucrurile erau cât se poate de serioase.
Maşini în pană. Şi problema cu apa minerală
„Duminică, 7 iulie, cea mai călduroasă zi din cursul acestei veri”, scrie pe un ton serios ziarul „Universul”, pe 8 iulie. Ziariştii anunţă că, „încă dis de dimineaţă, căldura soarelui se anunţa mai intensă decât de obiceiu”. Termometrele de la Băneasa înregistraseră 54 de grade Celsius, iar, „din ţară”, temperaturile se anunţau tot caniculare.
Capitala e prezentată ca fiind „în călduri tropicale”. Bucureştiul li se prezintă redactorilor din 1946 ca un loc clădit în Sahara. „Tramvaiele care duc spre ştranduri, spre periferiile cu păduri umbroase şi deci cari dădeau cetăţenilor speranţa unei răcori binecuvântate, erau, pur şi simplu, luate cu asalt. Marile bulevarde erau aproape pustii, asfaltul trotuarelor se muiase, iar la tot pasul întâlneai automobile în pană de cauciuc. Din cauza căldurilor, cauciucurile, camerele, cedau”, descrie „Universul” atmosfera de pe străzile oraşului. Era al naibii de cald, de nesuportat.
Şi, dincolo de rubrica meteo, se iscau unele dezbateri. Astfel, un bărbat al cărui nume n-o să-l mai aflăm niciodată, rămânând şi atunci, şi acum, anonim, le scria, cu sete, redactorilor „Universul” „aceste juste observaţiuni”, sub titlul „Căldurile şi apa gazoasă”:
„Organismul omenesc cere lichid, cu atât mai mult cu cât căldurile sunt mai mari. Şi fiindcă berea a dispărut de pe piaţă, vinul a devenit o băutură de lux (pentru cei ce-şi câştigă existenţa prin muncă cinstită), iar apa lipseşte (tocmai în orele când este nevoie de ea), singurul lichid – la îndemână - a rămas apa gazoasă”. De aici, schimbând tonul, autorul se aruncă într-o pledoarie pentru igiena din restaurante. Aparent, era o mare problemă cu sticlele în care era vândută apa gazoasă. Erau foarte murdare. „Fiecare din noi vedem starea de necurăţenie a sticlelor de sifon. Cu toate că nu e nimic mai desgustător decât o sticlă îmbâcsită – pe masă – nu spală nimeni sticla înainte de a o pune în consumaţie”, era dezamăgit cititorul „Universului”.
„Eri, 61 de grade”
Unii redactori încercau să trateze cu umor canicula şi seceta lui 1946. Un amplu reportaj, tot din „Universul”, anunţat într-o ediţie din luna iulie cu supratitlul „Cutreerând Capitala”, informa: „Bucureştenii... În călduri!”. Aşa, cu semnul exclamării.
Articolul, paginat lângă o fotografie despre „Obiceiuri din ţara moţilor”, cu două femei cântând la tulnic, vorbeşte despre ceea ce autorul numeşte o „maladie” nouă printre români. „Termometromania”. „Maladia aceasta(...) descinde direct din termometru şi indirect din... căldură. Când dormi, boala e ca şi inexistentă. Când te-ai sculat, gata! Începe urgent. Întâi te prind fiori, curg de pe d-ta toate apele posibile, fugi la duş, dacă-l ai, dacă nu, la lighian şi-n urmă dai busna la... termometru. Măsori căldura la umbră, la soare, pe pământ, în aer, dis de dimineaţă şi în amurg, treci pe diagramă, socoteşti pe ceasuri, zile, nopţi, împarţi aduni, compari şi... transpiri”, scrie redactorul.
Şi ca să certifice canicula îngrozitoare care cuprinsese România, pe 1 august, acelaşi ziar titra pe prima pagină, în bază: „Eri, 61 de grade”. „Valul de căldură a sporit în intensitate. Astfel: la Bucureşti Băneasa la umbră 38 de grade iar pe sol 61 de grade”, era ştirea.
Dincolo de vremea caniculară, redactorii publicaţiilor vremii subliniau că totul era şi mai greu de suportat, în condiţiile în care România se confrunta cu lipsa unui aliment considerat esenţial: se pare că nu se mai găsea bere destulă. Astfel, dintr-un articol scurt din ziarul „Adeverul” aflăm că lumea se reprofila, pe cât putea, pe vin. Ziaristul nota, scurt, o speranţă: aştepta măcar o ploaie, pentru a avea o „producţie viticolă de foarte bună calitate”: „Pentru ca boabele de struguri să crească sunt necesare ploi abundente. Cum se vede, nu putem avea vin din belşug, atâta vreme când nu dispunem de cantităţi apreciabile de apă!”, scrie în „Adeverul”.
Ajutoare de la sovietici
Evident, nu toate informaţiile erau legate de starea vremii. Seceta crease situaţii cu adevărat dramatice în vara anului 1946. Anul avea să fie marcat de foamete, Românii din judeţele Moldovei plecau în căutare de mâncare în sudul ţării, umplând „trenurile foamei”. Iar atmosfera de deznădejde ce încă se mai simţea după cel de-Al Doilea Război mondial nu a ajutat cu nimic starea de spirit. Ziarele vremii scriu că a fost nevoie de măsuri speciale pentru a lupta cu efectele secetei.
„Universul” titra într-unul din numerele sale din iulie 1946: „Mari cantităţi de porumb trimise de Ministerul Aprovizionării în judeţele deficitare”. Plouase cu câteva zile înainte. Aşa că un pic de speranţă se simte în tonul articolului. Autorul însă întăreşte: „(...) Totuşi este nevoe de a se trimite încă porumb în judeţele unde lipsa este mai mare”, 108 vagoane cu porumb fiind astfel „trimise plugărimei”, în Moldova.
Ţara se îndreptase hotărât sub zona de influenţă sovietică, mai trebuia doar oficializat totul, prin scrutinul din noiembrie 1947. Astfel, prezenţa sovieticilor în ţara noastră nu putea să fie reflectată decât pozitiv în presa vremii. La jumătatea lunii august, românii erau anunţaţi în „Universul” şi „Adevărul”, în toate ziarele de altfel, că „Mare noastră prietenă de la est”, URSS, trimisese vreo 90 de vagoane cu cereale din depozitele Armatei Roşii în judeţele moldovene afectate.
Era deja al doilea an greu pentru agricultură, după ororile războiului. Aşa că, pe 18 august, „Universul” scria într-un articol de fond: „Să nu uităm că lipsurile căşunate de război, în aproape toate ţările europene, au fost agravate la noi de seceta de anul trecut, pe care am putut-o înfringe graţie ajutorului dat aprovizionării noastre de URSS”, atestând situaţia dramatică.
În acelaşi timp, „Adeverul” făcea bilanţul, la jumătatea lui august: „Starea câmpului este rea, din cauza secetei”. Scurt. Iar cei mai afectaţi erau, evident, nevoiaşii. Sau, mai clar, „mahalele suferă”, după cum titra, legat de asta, ziarul „Universul”.
EDITORIALE
Inginerul C.Ştefan face o analiză
„Porumbul are nevoie de ploaie” sau „Scade preţul vitelor” erau titluri cumva disperate, deja, în august 1946. „Preţul bovinelor a scăzut mult în judeţele secetoase: Nord-Estul Moldovei, Odorhei şi Ciuc, putându-se găsi carne de vacă cu 5-8000 de lei kg”, publicau redactorii „Universul”, la rubrica „Situaţia agricolă”. Ample analize pe teme agricole începeau astfel să-şi găsească loc în paginile ziarelor vremii, utile în context, dar pregătind parcă, prin stil, limba de lemn din presa comunistă.
Iată ce scria inginerul agronom C. Ştefan, în august, în „Universul”: lansa un îndemn la muncă către agricultorii deznădăjduiţi. Avem „o recoltă foarte slabă, care, în unele din judeţe, deabia acoperă cantitatea de sămânţă la hectar. Faptul acesta a produs o oarecare descurajare în sufletele agricultorilor din regiunile bântuite de secetă şi unii dintre ei îşi pun întrebarea dacă trebue să-şi mai piardă vremea şi dacă este economic să mai recolteze aceste grâne”, scrie C. Ştefan. „O întrebare firească, de sigur, în aparenţă, dar analizată puţin se poate constata lipsa ei de fond practic”, vine şi reproşul agronomului faţă de ţăranii deznădăjduiţi. Mai departe, omul îi sfătuieşte pe săteni să nu se lase pe tânjeală, să treacă imediat la treabă.
POLITICĂ
„Nimeni nu poate dori ca alegerile să fie pătate de violenţă”
Dincolo de problemele cauzate de vreme, de lipsa precipitaţiilor, anul 1946 a mai fost marcat de scrutinul electoral din noiembrie 1946. Situaţia dramatică prin care treceau satele din Moldova pare că a fost, de-a lungul mai multor luni, pe planul doi pentru autorităţile ocupate să organizeze alegeri.
Presa vremii vorbeşte, de noua lege electorală, la jumătatea anului 1946. Şi dedică numeroase articole acţiunilor guvernanţilor de a impune cote de recoltare şi legi pentru producţia de pâine. „Exodul” multor români din estul ţării, înfometaţi - cum au surprins unele fotografii din vremea respectivă, cu trenuri de marfă pline-ochi de călători rufoşi - nu e menţionat în vara lui 1946.
Tensiunile din preajma alegerilor sunt însă obiectul unor articole, cum este şi acesta, intitulat „Pregătirea alegerilor”, datat din iulie 1946 şi publicat în „Adeverul”:
„Nu numai reprezenţii partidelor politice, dar însăşi opinia publică doreşte ca simptomele de nervozitate – care au dus pe alocuri la ciocniri – să rămână izolate. Caracterul de violenţă pe care-l au în genere luptele politice trebueşte combătut cu energie. Aceste înclinări spre metodele de vehemenţă, ce par a fi mai frecvente în periferie, sunt fără îndoială rămăşiţe ale acelei psihoze particulare, creiată deopotrivă de influenţa dictaturilor şi a războiului. Democraţia respinge asemenea procedee(...) Nimeni nu poate dori ca alegerile – primele alegeri după aproape un deceniu de arbitrat constituţional – să fie pătate de violenţă”, scria un anume L.M. Cuvinte mari, dar care nu prevestesc ce urma să se producă.
Citiţi mai mult: Cum au suportat românii „Marea secetă” din '46. Era prea puțină bere > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/Cum-au-suportat-romnii-Marea-secet-din-1946-996606.html#ixzz2iTBDRNEp
EVZ.ro
После моей смерти... на мою могилу
неблагодарные потомки навалят кучи
мусора, но через много лет ветер
истории их развеет.
Иосиф Сталин
Поговорим о вечности с тобою:
Конечно, я во многом виноват!
Но кто-то правил и моей судьбою,
Я ощущал тот вездесущий взгляд.
Он не давал ни сна мне, ни покоя,
Он жил во мне и правил свыше мной.
И я, как раб вселенского настроя,
Железной волей управлял страной.
Кем был мой тайный высший повелитель?
Чего хотел Он, управляя мной?
Я, словно раб, судья и исполнитель,
Был всем над этой нищею страной.
И было всё тогда непостижимо:
Откуда брались силы, воля, власть?
Моя душа, как колесо машины,
Переминала миллионов страсть.
И лишь потом, весною, в 45-м,
Он прошептал мне тихо на ушко:
– Ты был моим послушником, солдатом,
И твой покой уже недалеко!
ИОСИФ СТАЛИН 1949
Опять вечерняя встреча одиноких сердец...почему же никто из вас безродных холопов не спросил себя,чтож ссср спасал румын а не своих?
"патриоты" на марше.. :))
опять JAXX - нутый про своё ...
Я не слышал ни про одно из румынских сопротивлений в истории,ни одного партизанского отряда (тема для Квентина Тарантино)тем не менее одна из наций восточного постсоветского блока которые своего маразматичного лидера порвали на куски как стая диких обезьян,в то время как во всех странах советских лидеров лишали всего и отправляли на покой:но видимо румынские товарищи решили действовать по принципу Антонеску:расстрелять к ебеням,на выслугу великому рейху,...Единственная нация которая покорно служила любым из диктаторов:Советы,Рейх и тд, дорожные шлюхи...
надо же,сталин такой хороший а памятника или хоть улицы в его честь нет даже в россий!!!