Bobby Fischer dă şah şi mat la URSS

Autor: Andrei Crăciun

 
 
Întâlnire dintre Boris Spasski şi Bobby Fischer, în septembrie 1970



În 1972, Bobby Fischer demola, mutând cum nu se mai mutase înainte, tot ce se credea că se ştie despre şcoala sovietică de şah şi, mai departe, despre comunism. Toate miturile construite cu migală de marii maeştri ai şahului şi de cei mai mici, ai propagandei.
Luaţi anul 1927, păstraţi numărul de început, căci un veac nu se poate schimba atât de uşor, faceţi o rocadă, mică, dar rocadă, între ultimele două cifre. Veţi ajunge în 1972, vor fi trecut, iată, patru decenii şi jumătate, un război mondial şi mai mult – jumătate de război rece. Dar asta nu ştim încă.
E 1972, doamnelor şi domnilor, e 1972, tovăraşe şi tovarăşi, suntem în Islanda, în capitala ei cu nume ca de vulcan, încărcat de consoane până la limită şi dincolo de ea. E 1972, suntem în Islanda, la „meciul secolului”, căci şahul, mai ales el, are meciul şi secolul său. Boris Spasski face o mutare foarte umană, periculoasă ideologic, dacă nu fatală. Aplaudă. Îl aplaudă pe Bobby Fischer. Trebuie să înţelegem că e mai mult aici: un sovietic aplaudă un american, mai exact – pe americanul care l-a învins. Lumea urmează să fie alta. Uniunea Sovietică e aproape de un mat istoric. Dar nici asta nu ştim încă.
La Capablanca nu se ajunge
Aşa, înfrânt, Spasski urmează să se întoarcă la Moscova, să fie declasat, acuzat, fireşte, de cosmopolitism şi de lipsă de responsabilitate. Fischer se va întoarce în America, unde va continua să lupte cu singurul adversar care îi va mai rezista un timp: bineînţeles, el însuşi. Se va autodevora până târziu, sau mai degrabă devreme, în 2008. Ultima mutare îl va prinde tot în Islanda, iar lumea, alta, dar tot limitată, cum o ştim, îl va socoti nesocotit şi va începe să uite.

Bobby Fischer părăseşte Athletic Center din Reykjavik, la 11 iulie 1972, după o partidă pe care o câştigase în faţa lui Spasski, în cadrul meciului pentru titlul mondial 
Nu aţi uitat, poate, că acest articol începe cu anul 1927 ca să atingă 1972. Atunci, în’27, în epoca jazzului, dar şi a colhozului, Aleksandr Alehin devenea campion mondial la şah. Înaintea lui, campion fusese cubanezul José Raúl Capablanca y Graupera. Nu vom povesti nici cum, nici de ce, căci ar trebui să ajungem la Capablanca, iar la Capablanca nu se ajunge printr-un articol de revistă, fie ea şi „Historia”. La Capablanca se ajunge greu sau deloc. Nu e timpul acum. Poate că nu e, însă, inutil, să aflăm că José Raúl Capablanca s-a prăbuşit în timp ce învingea „blitz” un adversar la Clubul de Şah din Manhattan, în New York. Nu a supravieţuit acelui atac cererbral, supravieţuind, însă, istoriei. Se povesteşte că, la moartea lui Capablanca, Alehin, adversarul său, mereu puternic şi mare, ar fi privit în jos şi ar fi spus aşa: „Am pierdut un geniu al şahului”. Avea dreptate.
Să joci şah singur, până la epuizare
Din 1927, de la Alehin, şi până în 1972, la Spasski, cu o singură, scurtă şi fără semnificaţie excepţie (olandezul Max Euwe), sovieticii au dat toţi câştigătorii campionatelor mondiale de şah: Mihail Botvinnik, Vasili Smîslov, Mihail Botvinnik, Mihail Tal şi iar Mihail Botvinnik, Tigran Petrosian. Contractul social dintre stânga şi şah începuse demult, aşa că ne vom mărgini la modernitate. Rousseau juca şah. Mărturisea, fără jenă, că, după ce un negustor (!) i-a dezvăluit tainele jocului, se închidea singur într-o cameră şi juca acolo până la epuizare. Biografii lui Marx au consemnat că acesta era un şahist pasionat şi redutabil. Când pierdea, devenea agresiv şi nu o dată tovarăşa Marx, soţia, a fost silită să pună piciorul în prag. Lenin, se ştie, juca briliant, Stalin – nu. Fără să fie bun şahist, Stalin nu era nici rău, dar mai ales nu rata nicio ocazie să arate că este şahist.
Vechea problema evreiască
Comunismul se întemeia pe multiple iluzii, dintre care cel puţin câteva erau teribil de perverse: că este, ca şahul, raţional. Că este, ca şahul, logic. Că este, ca şahul, implacabil. De aceea, de la începutul Uniunii Sovietice, şahul nu a fost un joc, ci mai mult, mult mai mult: a fost o temă de istorie chemată să dovedească supremaţia unui regim politic defect. De aici, un paradox şi o victorie: regimul va pierde; şahul, deşi înregimentat, căci totalitarismul nu poate exclude nimic, va învinge. Privilegiat de condiţii extraordinare, de o bază de selecţie enormă, şahul sovietic a fost, deci, decisiv pentru imaginea autoficţionată (dacă putem scrie aşa, şi de ce n-am putea?) a totalitarismului. Fireşte - o problemă pentru paranoia sistemului: campionii URSS, şi apoi ai lumii (dintre care Mihail Botvinnik, Mihail Tal au ajuns cel mai sus, tangenţi la perfecţiune), obişnuiau să fie evrei. Antisemiţii nu au găsit încă răspunsul acestei mai vechi probleme: de ce acolo unde forţa minţii e chemată să facă diferenţa, îndeobşte câştigă evreii?

Spasski şi Fischer, la Reykjavik, în 1972
Să-i părăsim pe fanatici şi să ne întoarcem la anul 1972, când un alt evreu (de pe un alt continent, din adevărata lume nouă, nicidecum minunată, dar nouă), un anume Robert James Fischer, demola, mutând cum nu se mai mutase înainte, tot ce se credea că se ştie despre şcoala sovietică de şah.
Toate miturile construite cu migală de marii maeştri ai şahului şi de cei mai mici, ai propagandei – că şcoala sovietică de şah este invicibilă, că doar un accident, izolat, irepetabil, i-ar putea tulbura supremaţia.
Aşadar, destinul

Dar Bobby Fischer nu era un accident. Era, aşa, tragic şi radical, cu rădăcinile sale incerte şi mintea strălucitoare până, evident, la autodistrugere, imposibil de cuprins de rigorile strâmte ale testelor de inteligenţă, un capitol important, dacă nu decisiv din secolul XX. Nimeni nu a calculat cât a contat victoria lui Bobby Fischer în schimbările iremediabile care i-au urmat. Căci acest adolescent întârziat a lovit înaintea Papei Ioan Paul al II-lea, înaintea lui Ronald Reagan şi a altor iniţiaţi şi iluminaţi, totalitarismul în esenţa sa - imaginarul.
Ce urmează era demult anunţat. Când s-a prezentat la John Collins, maestrul din scaunul cu rotile care propovăduia şahul în Manhattan, Bobby Fischer ştia deja tot. O declaraţie a lui Collins confirmă şi explică: „A venit să-l învăţ şah. Nu era nevoie. Când a venit la mine, Bobby ştia deja tot. Era programat genetic să joace şah”. Vorbim, aşadar, de destin.
Bobby Fischer (foto, în 2005) a fost, probabil, cel mai deştept şi cel mai chinuit om din secolul XX. Nu e niciun secret că ameninţase din vreme că nu va căuta să învingă adversarii, ci să îi distrugă. Nu e niciun secret că ştia (şi a spus-o de la început) că va deveni repede campion mondial şi se va retrage imediat, căci nimic după aceea nu va mai face sens, şi nu a mai făcut.
Încercând, fără succes, să se salveze sau poate doar să grăbească sfârşitul, Bobby Fischer a renunţat la religia în care se născuse, la familia în care nu a putut trăi normal, căci nu e normal să nu ai tată, nu e normal să ai o mamă devotată altor cauze, nu fiului, de altfel, genial şi insuportabil. S-a declarat duşman cu lumea, a intentat război tuturor sistemelor din afara sa şi dinăuntrul său. Toate erau imperfecte şi pe toate trebuia să le distrugă.
A fost, bineînţeles, tratat aşa cum îşi tratează America eroii după ce (de)cad, ca pe un produs de care nu mai e nevoie, căci au apărut, vai!, altele mai performante. După Bobby Fischer n-a mai apărut însă nimeni care să-i poată sta alături. Comunismul a căzut, ducă-se!, însă războiul capitalismului cu sine continuă.
Cunoaşteţi: Bobby Fischer a murit într-un ianuarie din anii 2000, cu chipul zdrobit de o barbă de pescar sau de prooroc sau de alcoolic, izolat în Islanda. Se credea că este nebun şi într-adevăr nu era bun pentru lumea aceasta.
 
Când jocul se termină, pionul, dar şi regele...
Ca în „Apărarea Lujin” a lui Vladimir Nabokov (jucător, desigur, şi el), viaţa lui Bobby Fischer rămânea cumplită în afara şahului. Reformulăm deci: Bobby Fischer nu a murit într-un ianuarie din anii 2000, ci şi-a recâştigat libertatea şi, poate, liniştea dintâi.
Un proverb italian spune aşa: după ce jocul termină, şi pionul, şi regele ajung în acelaşi loc, în aceeaşi cutie de lemn. Sunt sigur că Bobby Fischer l-ar fi rescris. El, regele, nu putea cunoaşte cutie pe măsura sa.
Îndrăznesc, iată, şi un pronostic, deşi meciul secolului s-a jucat de patruzeci de ani, şi până şi secolul XX a trecut: Bobby Fischer şi-a distrus toţi adversarii şi nici nu se putea altfel. Destinul.
Adevăratul final este acesta: Bobby Fischer a fost proba târziu înţeleasă că există, într-adevăr, o ordine mondială şi un creator.