Românul tipic

Dezastru, dictatură, criză, nemernicii, jos toţi!
Românul tipic zilelor noastre e un ins veşnic ursuz care priveşte suspicios în jur şi se răsteşte la toate cele. Ferească Dumnezeu să-ţi zică că o duce bine sau că e mulţumit de ceva! Iar dacă îl întrebi ce-l supără, fiindcă, pe câte ştii, nu înfruntă chiar atunci o gravă situaţie personală, îţi răspunde indignat, ceva de tipul: aşa nu se mai poate! De ce?, întrebi. Păi nu vezi dezastrul din jur?, exclamă, gata să te ia de gât că nu vezi. A, criza, ţi-a scăzut salariul? Nu, domne, mie nu, da’ uite cum e cu spitalele, cu şcolile, cu administraţia, recită el. Înţeleg, zici. Nu înţelegi nimic. Explică-mi, rogu-te! Se vede că nu înţelegi nimic, fiindcă eşti dintre ăia orbi care nu văd că Băsescu şi ai lui sunt de vină! Nu văd, zici intimidat, că numai ei sunt de vină.
Poate că… Tu vezi? Păi sigur că văd! Unde vezi? La televizor, unde? Tu nu te uiţi la televizor? Nu mă uit. Rău faci. E cum îţi spun, ăştia au vândut ţara! Cui?, întrebi. Ălora, de la FMI, corporaţiilor, capitaliştilor globali! Ăştia ălora, deci. Da, în plus, Băse e dictator ca în Belarus. Dar, încerci o replică, chiar ambasadorul american a spus că nu e dictatură la noi, fiindcă putem să demonstrăm liniştiţi fără a fi împuşcaţi de pe acoperişuri ca în Siria! Ambasadorul, răspunde românul tipic care e şi patriot, să-şi vadă de ale lui! Urmează şi el instrucţiunile şefilor. Gândeşte-te, Deveselu, scut antirachetă, interese etc.! Mă gândesc. Păi n-ai spus că să-şi vadă de ale lui? Dar dacă „ale lui“ sunt şi ale noastre?, faci pe subtilul. Mai slăbeşte-mă cu americanii matale, ăia vor mereu să fie hegemoni şi de fapt ei ne-au adus criza asta pe cap! Dar cu europenii cum e?, încerci o fentă laterală. Vai de ei!, zice. Uită-te în ce hal au ajuns: euro se duce de râpă! Am spus eu de la început că o monedă unică la multe state nu se poate! te atenţionează grav.
Te concentrezi, dar nu-ţi aminteşti când a spus asta. Totuşi mai faci o încercare: dumneata de unde eşti aşa de sigur că se duce de râpă? Ei, zice conciliant, poate se duce, poate nu se duce, dar să-ţi spun drept, nici nu mă interesează: pentru noi, ăştia micii, tot rău o să fie! Sistemul în ansamblu e greşit. Sistemul?, întrebi. Da, capitalismul, aşa zisul neoliberalism. Eşti stângist?, încerci să-l plasezi. Fii serios, se apără el ca de o gravă insultă! Eu sunt de dreapta, sunt monarhist, ca şi taică-meu şi neam de neamul nostru. Nu ştiam, spui deferent. Vrei să vină regele? Ce contează ce vreau eu?, zice; oricum nu-l lasă ăştia, securiştii. Lasă că nici cu ăia nu mi-e ruşine! De fapt toţi sunt totuna. Cine sunt totuna?, întrebi. Ăştia şi cu ăia, zice. Tot nu înţelegi. Se apropie ca şi când ar vrea să-ţi comunice un mare secret: Da, dacă te uiţi mai adânc, ai să vezi că „neoliberalismul este continuarea bolşevismului cu alte mijloace“, spune sentenţios citând dintr-o revistă subţire. Te uiţi mai adânc, dar tot nu-i vezi la fel pe ăştia şi pe ăia. Credeam, zici, că diferenţa de mijloace contează cât-de-cât. Prefer să fiu obligat să plătesc o asigurare de sănătate privată decât să fiu trimis la Canal. Eşti naiv!, exclamă omul enervat, chiar şi Soljeniţîn zicea că nu-i mare diferenţă… Da, dar Soljeniţîn, cu tot respectul pentru scriitor, s-a dovedit a fi un naţionalist velicorus… Tace încruntat.
Schimbi pista: Atunci susţii opoziţia? Fii serios!, se stropşeşte. Păi maimuţoii ăia nu-s cu nimic mai breji decât ăştia de la putere! Toţi sunt nişte nemernici, nu degeaba cei din Piaţa Universităţii nu-i primesc pe cei de la partide şi strigă lozinci împotriva tuturor. Jos toţi! Înţeleg, te luminezi, ţii cu societatea civilă! Lasă-mă, domne, şi cu ăştia, nu vezi că nici ei nu se înţeleg! Ba se reclamă unii pe alţii pe la televizor, ba se despart, ba formează „coaliţii“ cu efect cât o ceapă degerată. Uneori iau bani de la putere, alteori speră să-i umfle de la opoziţie. Tocmai îi înjura unul la televizor că… Adevărat, zici, dar totuşi unii parcă au ceva dreptate… Dar de fapt, se enervează din nou omul meu, ei pe cine reprezintă? De ce ei sunt „societate civilă“ şi noi nu suntem? Şi arată spre sine (nu spre tine). Cine te opreşte, spui, să activezi în vreun ONG? Aş activa, dar am atâtea treburi chiar acum cu slujba, copiii, firma, casa, soacra că nu-mi văd capul! Și de fapt, au ei nevoie de unul ca mine care să le spună adevărul verde în faţă? Și acolo e tot pe aranjamente, îţi spun eu… Scrie petiţii pe net, mai încerci să-i propui. Nu au efect, răspunde.
Dă un exemplu şi curăţă mizeria de pe trotuar. Aş face-o, dar am tensiune. Înregistrează o organizaţie pentru copiii orfani. E complicat. Plantează un pom-doi. Vine seceta şi se usucă. Nu vezi, domne, că ăştia au prăpădit toate sistemele de irigaţii! Îţi spun eu că sunt vânduţi toţi, revine el pe terenul favorit. Doar n-o să-mi spui că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu!, replici tu. Măcar pe atunci, zice îngândurat, aveam şi noi o speranţă! Care „noi“, zici, dumneata aveai pe atunci zece ani! Ei, n-o lua chiar aşa! Noi, românii! Nu vezi că ne scade şi populaţia! E un genocid!, se inflamează din nou.
Cedezi: bine, hai să lăsăm politica. Dar românul tipic, deşi cam ostenit, musai să aibă tot el ultimul cuvânt. Se uită pe geamurile cafenelei unde tocmai vă beţi în tihnă cafelele agrementate cu frişcă şi spune cu năduf: în plus şi ce vreme nasoală! Au dreptate ăia cu fenomenele extreme, că distrugem planeta!
Te uiţi şi tu. Fenomen extrem: e februarie şi ninge… //
Articol preluat din Revista 22