Două „revelioane” în Gulag

În ghilimele, căci numai a sărbătoare nu adiau orele între anii: 1949 – 1950.


Temelia morală a bisericii creştine rezidă în cultul suferinţei. În cea mai îndepărtată, prima copilărie, istorisirea patimilor Mântuitorului îmi provoca suferinţă, revoltă până la lacrimi.


Cum? De ce? Dumnezeu Atotputernicul îngăduise calvarul şi moartea pământească a Fiului Iubit?? Aceleaşi trăiri dureroase mă încercau când aflam din lectura tatălui despre supliciile Sf. Apostoli, ale marilor Mucenici. De mirare că aidoma sutelor de mii de deţinuţi ai Gulagului comunist, după scurgerea a zeci şi zeci de ani, nu pot uita o iotă din supliciul fizic şi moral îndurat în anii de caznă. Pe drept: „A trăi fără a putea trăi!” (P. Valery).

***
Primul „revelion” (de la graniţa lui 1949 şi 1950) îl întâlneam despărţit de familie, cei scumpi, chinuiţi şi dragi (de calvarul cărora mă simţeam vinovat), îl întâlneam la Armizon (regiunea Tiumen). Curioasă, prea puţin rusească, etimologia denumirii localităţii. În germană: arm – sărac, der Sohn – frate. Deci Fratele sărac (intercalând un i de legătură). O stranietate (ca multe altele, ca şi aceea că-mi câştigam pâinica de toate zilele, recalificat din coşcogeamite profesor în... lemnar, meşter la închegarea drovnelor, primitive sănii gospodăreşti), în cadrul Combinatului Industrial Raional din localitate. În secţia de lemnărie, alături de mine şi un localnic rus – trei nemţi: Andrei Meier, tatăl lui şi Alexandr Langoffer – toţi deportaţi de pe Volga (fosta Republică Autonomă Germană, desfiinţată prin decretul lui Stalin în 1943 şi „strămutată” în Siberia).


Alexandr locuia, cu Nadia, o localnică urâţică, dar cu inimă bună, şi fratele mai mare, Vladimir, invalid din copilărie, zăcând veşnic la pat, într-o izbă a combinatului sus-numit. Ba, într-un colţ, după o îngrăditură, viţelul.

M-a primit ca „locatar” într-un alt colţ al izbei. Nadia m-a primit la plită, ba mi-a dat şi un ceaunaş, unde, în dimineţile devremi, îmi pregăteam „bucatele” de toate zilele: un fel de terci, îngroşat cu cartofi, făină de ovăz.


În noaptea de „revelion” stăpânii plecară undeva în ospeţie. Rămăsesem dar singuri, cu Vladimir. Eu – la masa de scris, încropind o epistolă către fiinţele dragi, scumpe, chinuite: Mamă, soţie, pruncă. Scumpe, nespus de preţioase în acele condiţii, cartea poştală, petecul de hârtie cu câteva cuvinte de la cei dragi, îndepărtaţi. Şi-aşa, întâlnim Anul Nou. Afară – buran, furtună cu zăpadă, urlet de vântoaică, în odaie, Vladimir – ce l-o fi apucat? – fluieră sinistru, înteţind atmosfera apăsătoare, sumbră. Şi-o fi amintit de alte ajunuri de An Nou, acolo, în noua patrie de pe Volga, unde satele nemţeşti, întemeiate încă din vremea Ecaterinei a II-a, înfloriseră prin munca generaţiilor a două secole. Toţi nemţii şi-aminteau de a doua baştină ca de Paradisul pierdut. Poate de sentimentala melodie a cântecului tradiţional nemţesc: „Stille Nacht, / Heilige Nacht, / Alles schleht einsamwacht...” („Noapte de vis, / Sfântă noapte, / Toate dorm împăcate...”). Cine ştie?

***
Hotarul dintre 1950 – 1951 îl călcam deja împreună cu familia, la o adresă nouă: Krutiha, sovhozul „Voshod”, raionul Olihovka, regiunea Kurgan.


Mai mult: împreună cu consătenii mei şi cu locuitori din satele raionului Bravicea: Grebleşti, Ghetlova, Ţibirica, Hogineşti, Onişcani, Duma, 
Dereneu, Rădeni. Ce m-am gândit? Să nu treacă ajunul Anului Nou ca o altă seară. 


Să ne amintim, reînviem datinile străbune. Ne-am organizat: fraţii Murzacov Pavel şi Petru, Dumitru Polschi – din Cobâlca, Ion Motricală – din Ţibirica, Vasile Juncă – tot ţibiricean, Ion Vrânceanu, Ion Drăgănel, Vasile Pricepa – din Hogineşti, Vasile Pricinoc – din Onişcani, Andrei Cibotaru – din Duma, Chiril Răileanu – din Ghetlova, Fiodor Cobâleanu, Iachim Revencu – din Dereneu. Într-un cuvânt, flăcăi şi bărbaţi unul şi unul.


Începem a ura la ferestrele moldovenilor din barăci. La strigătele puternice: „Hăi, Hăi, Aho-aho!”, localnicii – ruşi, tătari – se revărsaseră speriaţi de prin odăi, să vadă ce „revoluţie” au mai pus la cale duşmanii de moldoveni. Ba şi comandantul, Belozerţev, cu Viţelul (poreclă dată de noi, deportaţii, nadziratelului Axentiev, una din cele mai respingătoare figuri de enkavedişti), apărură tulburaţi, pipăindu-şi naganele de la şold.


Le-am explicat simplu că e cea mai paşnică, creştinească manifestare, urarea unui An Nou, mai bun, paşnic, luminos, fără comendanţi, nadziratel' peste noi – dezmoşteniţii, desţăraţii...

O viaţă de om trecută de atunci, dar amintirea nu ne slăbeşte din chingile ei, mereu aducătoare de durere, tortură sufletească.


Mai ales când „prietenii” (de două secole) ce ni le-au prilejuit, în loc de a-şi presăra creştetul cu cenuşa pocăinţei, ignoră, profanează simbolurile noastre sfinte: monumentele lui Eminescu, Vieru, mormântul proaspăt al Leonidei, piatra de temelie a Monumentului din Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău (a lui Ghimpu), nenumărate alte manifestări ale urii şovine, velicoruse faţă de tot ce avem mai scump, mai sfânt – Sfânta Sfintelor sufletului nostru NAŢIONAL.


Să-i iertăm???
 
jurnal