Douăzeci de ani de Independenţă a R. Moldova: cum arată ea ?
După un decret prezidenţial despre marcarea a 20 de ani de la proclamarea Independenţei R. Moldova - de altfel, foarte puţin mediatizat -, la modul oficial nu se discută aproape nimic despre acest eveniment. Dacă actuala guvernare are un fel de jenă istorică, opoziţia are oroare istorică faţă de respectivul eveniment. Iată de ce nici guvernarea, nici opoziţia nu manifestă un interes aparte pentru a marca 20 de ani de Independenţă a R. Moldova. Dacă subiectul Independenţei ar fi unul de interes electoral, îmi imaginez câte iniţiative patriotice ar fi apărut şi în sânul Puterii, şi în cel al opoziţiei. Nu există un sondaj special dedicat respectivului eveniment, şi e păcat, fiindcă am putea să aflăm mai multe vizavi de ceea ce cred oamenii simpli despre proclamarea Independenţei acum 20 de ani…
Generaţia de politicieni care a declarat Independenţa este încă în viaţă, unii reprezentanţi ai ei sunt încă activi politic, dar R. Moldova e condusă de o altă generaţie de politicieni. Pentru unii dintre aceştia, 27 august 1991 este istorie, căci ei se jucau pe sub masă când, la Chişinău, primul Parlament vota Declaraţia de Independenţă… Din câte observăm, aceştia au altă percepţie a evenimentului decât cei care „au făurit” Independenţa. În acel (deja îndepărtat) 27 august, Parlamentul a votat independenţa faţă de Rusia. Actuala elită de la conducere nu simte şi nu abordează la fel lucrurile, Rusia rămânând pentru ea o adevărată ispită…
Este firesc să ne întrebăm, aşadar: a devenit Ziua Independenţei o sărbătoare naţională? Formal - da, în realitate - nu… Trebuie să încercăm să explicăm, de ce s-a întâmplat asta. De la bun început, Ziua Independenţei „s-a sărbătorit” doar „oficial”, în stil birocratic, mai mult la Chişinău, nedevenind o sărbătoare naţională populară. Regimul comunist a avut constant oroare faţă de ziua de 27 august 1991. Voronin şi-a permis chiar să schimbe denumirea oficială (constituţională) a sărbătorii - din Ziua Independenţei în Ziua Republicii.
Cuvântul independenţă le provoca „apostolilor statalităţii moldoveneşti” adevărate coşmaruri. Îmi amintesc că într-un an, de Ziua Independenţei, Voronin, pe atunci şef al statului, şi-a permis să-i atace obraznic pe cei care au votat Declaraţia de Independenţă în 1991, asigurând poporul că nu va permite întoarcerea la „dezmăţul naţionalist” al acelor zile. E de remarcat în acest context că, la recepţiile oficiale date cu ocazia Zilei Independenţei, cei care au contribuit şi au votat Independenţa nici nu erau invitaţi - invitaţii de onoare erau acei care, în 1991, luptau împotriva proclamării Independenţei R. Moldova şi pentru refacerea URSS! Acesta este tristul paradox al istoriei noastre recente, care explică foarte multe lucruri.
Guvernările democratice nu au dat dovadă de mai multă imaginaţie şi sensibilitate vizavi de această zi, spălându-se pe mâini, la Chişinău, cu depuneri oficiale de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, iar în „teritoriu”, în lipsa statuilor domnitorului, cu depuneri de flori la monumentele ostaşilor sovietici căzuţi… pentru apărarea Patriei. Oricine poate confirma că nu exagerez: dacă, în această zi, la Chişinău se mai cânta şi se mai dansa, la sate poporul sărbătoarea… dezbătându-şi plămânii cu sapa pe plaiurile mioritice. Aici trebuie căutată explicaţia de ce Ziua Independenţei nu a devenit o sărbătoare naţională populară… Să mai adăugăm şi faptul că am avut şi un război de independenţă pe care l-am pierdut, iar trupele ruseşti cu care am luptat continuă să ocupe o parte a teritoriului nostru naţional.
Nu propun ca anul acesta Ziua Independenţei să fie marcată într-un acces de delir patriotic. Ceva însă trebuie de făcut pentru ca ziua de 27 august 1991 să fie reabilitată şi să-şi ocupe locul cuvenit în istoria noastră, aşa cum a fost şi este ea. Mă gândesc că nu ar strica deloc ca foştii deputaţi din primul Parlament, atâţia câţi au mai rămas, împreună cu actualii deputaţi şi miniştri, să aibă în aceste zile întâlniri cu populaţia, dedicate în mod special acestui subiect. Mă gândesc, de asemenea, la nişte sesiuni ştiinţifice (se pot organiza şi după 1 septembrie!) prin universităţi, dedicate Independenţei. Mă mai gândesc, desigur - şi mă adresez cu o iniţiativă către Ministerul Educaţiei - ca prima lecţie, pe data de 1 septembrie, să fie dedicată unui subiect istoric: anii 1812-1918-1940-1991-2011 în istoria noastră. Mai este timp ca în acest scop să fie scris şi editat (în regim de urgenţă), de către Academia de Ştiinţe, un ghid succint, într-un stil accesibil, referitor la aceste evenimente istorice - în ajutorul învăţătorilor şi profesorilor din şcoli şi licee.
Presupun că - dacă va dori, bineînţeles, - Guvernul va găsi mijloace financiare pentru o asemenea acţiune. Dacă ne propunem ca Ziua Independenţei să devină cu adevărat o sărbătoare naţională populară, trebuie să discutăm cu tânăra generaţie despre cum arată această Independenţă astăzi. Şi de ce arată aşa cum arată.
P.S. Nu pot să trec, în final, peste o mare nedreptate care s-a comis faţă de deputaţii primului Parlament, care beneficiază de pensii aproape de două ori mai mici decât deputaţii agrarieni, comunişti, socialişti şi interfrontişti… Ar fi un gest firesc, de bun simţ-istoric şi omenesc, dacă această discriminare ar fi lichidată. Ziua de 27 august nu va deveni niciodată sărbătoare naţională populară atâta timp cât unii deputaţi care au votat Independenţa îşi câştigă bucata de pâine la negru, în Italia, iar cei care au luptat împotriva independenţei acestui stat şi au umilit această ţară primesc pensii de două ori mai mari.