Bilingvismul ca armată de ocupaţie

Au apărut ceva discuţii pe blogurile de la Chişinău cu referire la fenomenul bilingvismului din Republica Moldova. Un subiect cu potenţial exploziv, mai ales când e vorba de păreri necugetate sau mult prea pripit aruncate în spaţiul public. Până acum, dezbaterea a rămas în cadre decente. În favoarea bilingvismului se pune întrebarea: ce este rău în a cunoaşte o limbă străină? Răspunsul vine aproape natural: nu este nimic rău, chiar se spune că eşti om de atâtea ori, câte limbi străine cunoşti. Însă chestiunea este pusă greşit în această formă atunci când vine vorba de limba rusă în Basarabia.
 
Trebuie să spunem lucrurilor pe nume: limba rusă nu s-a impus de la sine între Prut şi Nistru. În Basarabia, o minoritate etnică şi-a impus cu forţa limba asupra unei majorităţi. Limba rusă a fost impusă în Basarabia printr-un regim de ocupaţie, cu ajutorul baionetelor sovietice. Nu poate fi negat faptul că ocupaţia militară directă a durat aproape o jumătate de secol şi că limba minoritarilor veniţi de pe alte tărâmuri a scos din viaţa publică limba autohtonilor majoritari. În aceste condiţii, bilingvismul nu mai este o condiţie asumată liber, ci o urmare a unei ocupaţii militare.
 
Limba rusă din Basarabia merită o comparaţie cu limba germană din România. Minoritatea germană a beneficiat permanent de grădiniţe, şcoli, licee şi facultăţi cu predare în limba maternă. În mod paradoxal, după ce germanii din România au ales să plece în Germania, grădiniţele, şcolile, liceele şi facultăţile lor au rămas funcţionale - fiind populate cu copii de etnie română. Şi înainte de 1989 românii îşi trimiteau de bună voie copiii la şcolile germane. Însă acest bilingvism era asumat în mod liber, era o dorinţă a populaţiei. În plus, faptul că românii învăţau de mici limba germană în România nu le afecta identitatea naţională. Între Prut şi Nistru, învăţarea limbii ruse s-a constituit în cel mai activ factor de deznaţionalizare. Pentru că o bună stăpânire a limbii ruse venea „la pachet" cu o bună pregătire ideologică, iar limba maternă nu mai era româna, ci devenea moldoveneasca.
 
Unii oameni au acceptat această „convenţie tacită" ca pe o metodă de promovare. Alţii chiar au început să creadă în ea. Limba rusă a fost mult mai agresivă decât armata de ocupaţie sau serviciile secrete, pentru că efectele ei sunt de durată. O armată de ocupaţie se retrage - o limbă impusă cu forţa într-o societate vreme de jumătate de secol (dacă luăm în considerare doar perioada începând cu 1944, lăsând la o parte secolul ţarist) rămâne ca o rană deschisă, greu de vindecat. Oamenii care au crescut doar cu limba rusă impusă ca o „limbă superioară" se ruşinează să îşi asume limba maternă.
 
Zeci de ani de propagandă împotriva limbii române îşi arată acum efectele pe termen lung. Aşa că nu trebuie să ne mirăm dacă descoperim oameni care se ruşinează de limba lor maternă şi fug în scuza „bilingvismului". Ei sunt victimele unei armate de ocupaţie. Iar ruşii nu trebuie să se supere pe aceste rânduri, ci mai curând să se întrebe ce s-ar fi ales de etnia lor dacă tătarii n-ar fi fost preocupaţi doar de biruri, ci s-ar fi străduit să schimbe limba ruşilor...