28 iunie 1940 – zi de doliu pentru întreg neamul românesc
Istoria falsificatorilor sovietici
Istoriografia ideologică comandată la Moscova susţine că URSS a intrat în război abia pe 22 iunie 1941, când a fost atacată de Germania nazistă. Însă, înainte de acest conflict, Uniunea Sovietică a desfăşurat acţiuni militare în mai multe ţări din Europa, intrând practic de la bun început în cel de-al doilea război mondial. Data de referintă pentru începerea acestui conflict este considerată 1 septembrie 1939, data învadării Poloniei de către armata germană. Însă, nu se aminteşte nimic de faptul că şi Uniunea Sovietică a ocupat o parte a Poloniei la 17 septembrie 1939, concomitent cu Germania nazistă. Practic Uniunea Sovietică a lui Stalin a participat alături de Germania lui Hitler la declanşarea celui de-al doilea război mondial.
De asemenea, istoricii ideologici susţin că România a intrat în război împotriva URSS alături de Germania nazistă, la 22 iunie 1941. În nota ultimativă transmisă Guvernului român de ministrul sovietic de Externe, Molotov, arăta că: "În termen de patru zile, cu începere de la 28 iunie 1940, orele 12:00 teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord va fi evacuat de trupele şi autoritaţile române. Pe de altă parte, în mod succesiv, acelaşi teritoriu va fi luat în stăpânire de către forţele Armatei Roşii. La 28 iunie 1940, forţele Armatei Roşii vor ocupa punctele Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă". Însă ultimatumul din 27 iunie 1940 nu este considerat a fi o declaraţie de război şi nici invadarea României de către trupele sovietice din 28 iunie 1940 nu este considerată a fi un act de război. Plus la aceasta, cu doar zece zile mai înainte, trupele sovietice invadaseră statele baltice: Estonia, Lituania şi Letonia.
Una ţie, una mie
Acţiunile militare sovietice au fost posibile în urma încheierii Pactului de neagresiune între Hitler şi Stalin, semnat de miniştrii lor de Externe, Ribbentrop şi Molotov. Documentul semnat la 23 august 1939, conţinea şi un Protocol secret care a fost dezvăluit de americani abia după încheierea celui de-al doilea război mondial deşi sovieticii au negat multă vreme existenţa acestui protocol secret, recunoscându-l abia în 1990. Împărţeala făcută de Stalin şi Hitler în acest protocol a declanşat războiul mondial.El fixa zonele de influenţă astfel: "În cazul unei reamenajări teritoriale şi politice în zonele care aparţin statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul dintre sferele de influenţă ale Germaniei şi URSS. În cazul unei rearanjări teritoriale şi politice a zonelor care aparţin statului polonez, sferele de influenţă ale Germaniei şi URSS vor fi despărţite aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula şi San. Cu privire la Europa de sud-est se atrage atenţia de către partea sovietică asupra interesului său pentru Basarabia. Partea germană îşi declara totalul dezinteres politic pentru această zonă". Polonia, în calitatea sa de cel mai mare stat din zonă, a fost invadat primul. Însă din aceeaşi categorie fac parte statele baltice şi România, de state invadate de URSS.
România pe eşafodul sovietic
La 26 iunie, ora 22.00, V.M. Molotov a remis o notă lui Gheorghe Davidescu, şeful misiunii diplomatice româneşti la Moscova. Nota cerea "înapoierea cu orice preţ" a Basarabiei şi cedarea către Uniunea Sovietică a părţii de nord a Bucovinei. Răspunsul de la Bucureşti era aşteptat în decursul zilei următoare. Dar, datorită întreruperii legăturilor telefonice, textul ultimatumului nu a ajuns în România decât în dimineaţa zilei de 27 iunie. Situaţia a devenit şi mai gravă, pentru că Gheorghe Davidescu a refuzat să ia harta ataşată de sovietici la nota ultimativă. Harta includea Herţa, în revendicările sovietice, deşi nu figura în textul notei ultimative. Fiindcă Guvernul român nu cunoştea harta, amplasarea exactă a noii frontiere sovietice a rămas necunoscută, cu consecinţe dramatice pentru autorităţile româneşti şi trupele din Herţa.
A devenit evident că România era izolată militar şi politic. Germania a sfătuit România să accepte cererile sovietice, Italia a făcut la fel, iar Guvernele de la Belgrad şi Atena au insistat ca Bucureştiul să nu deranjeze pacea regională prin rezistenţa militară. Doar Turcia - gata să pună în aplicare Pactul Balcanic, care preconiza o acţiune militară contra Bulgariei în cazul unei agresiuni a Bulgariei - a promis să sprijine România. Când s-au întrunit cele două Consilii de Coroană, la 27 iunie, opţiunile valabile erau reduse: acceptarea cererilor sovietice (cedarea terotoriilor cerute) sau rezistenţa armată. Sperând menţinerea restului teritoriului românesc, majoritatea membrilor consiliului au acceptat cedarea. Guvernul român a trimis răspunsul sau oficial la Moscova la 28 iunie: "Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţa şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic". Politicienii de la Bucureşti sperau că evitând cuvântul "cedare" vor anula pretenţiile ulterioare ale Moscovei.
Ca rezultat al cedării, România a pierdut 50 762 km2 (Basarabia - 44 500 km2, nordul Bucovinei - 6 262 km2) cu 4 021 086 ha teren agricol (20,5 la suta din suprafaţa agricolă a ţării), 3 776 309 locuitori, dintre care 53,49 la sută români, 10,34 la sută ruşi, 15,30 la sută ucraineni şi ruteni; 7,27 la sută evrei, 4,91 la sută bulgari; 3,31 la sută germani, 5,12 la sută alţii.
„Eliberarea” agresivă a Armatei Roşii
Nota ultimativă sovietică cerea ca trupele române să evacueze teritoriul Basarabiei şi al nordului Bucovinei în patru zile, începând cu data de 28 iunie. Guvernul roman a acceptat înfiinţarea unei comisii mixte privind evacuarea Armatei române şi preluarea teritoriului de către trupele sovietice şi a cerut prelungirea termenelor de evacuare. În noaptea de 28 iunie, delegaţia română a plecat la Odessa, locul de desfăşurare a lucrărilor Comisiei. În prima şedinţă, reprezentanţii României au protestat faţă de înaintarea rapidă a trupelor sovietice şi au cerut întocmirea unui plan pentru evacuarea trupelor române şi înaintarea Armatei Roşii, pentru a separa cele două armate printr-o distanţă egală cu o zi de marş. Delegaţii sovietici au respins propunerea, argumentând că delegaţia română a ajuns prea târziu. Concomitent, ei au înmânat părţii române un proiect de convenţie pentru deplasarea trupelor ambelor părţi, cerând transferarea tuturor responsabilităţilor evacuării asupra Comandamentului român, inclusiv responsabilitatea pentru "neînţelegerile ce s-ar putea naşte între unităţile Armatei Roşii şi trupele române".
Fără a mai aştepta răspunsul Guvernului român, în noaptea de 27-28 iunie 1940, trupele sovietice au depăşit frontiera în cinci puncte. În ziua de 28 iunie 1940, au fost ocupate oraşele Cernăuţi, Hotin, Bălţi, Chişinău, Cetatea Albă. Comandamentele sovietice au folosit unităţile mobile (motorizate şi cavalerie) şi au înaintat rapid spre Prut, devansând trupele româneşti care se evacuau.
Trupele sovietice au instalat puncte de control pentru a dezarma, a ameninţa cu moartea şi a umili militarii români. Când trupele sovietice au ajuns la Prut, la 30 iunie 1940, chestiunea distanţei de o zi de marş dintre cele două armate a devenit fără sens - un fapt exprimat de generalul locotenent Kozlov, reprezentantul sovietic. Acesta a fost un fapt împlinit, care a făcut inutile negocierile comisiei de la Odessa pentru termenul de patru zile de evacuare. Comandanţilor li se cerea să prevină trupele româneşti să nu deschidă focul asupra sovieticilor, să nu reacţioneze la provocările sovieticilor şi să nu distrugă proprietăţile. Comandanţilor li se mai cerea să intre în contact cu trupele sovietice şi să pregătească unităţile pentru a se deplasa spre vest către Prut în două sau trei ore.
Sovieticii au aplicat însă tactici neobişnuit de agresive, care au pus trupele româneşti, în special cele din Basarabia, în situaţii foarte periculoase sau fatale. Alexandru Cretzianu, de la Ministerul de Externe, amintea: "primeam un val continuu de proteste din partea şefului de stat major, raportând un număr sporit de incidente, numeroase cazuri de morţi şi răniţi". Mai mult, "cazuri de sinucideri printre ofiţerii care trebuiau să se supună fără apărare ilegalităţilor Armatei Roşii". Deci, înaltul comandament român "insista să fie revocat ordinul care interzicea să nu se tragă în orice condiţii şi în orice împrejurări".
Sovietizare, deznaţionalizare, colectivizare, deportări, executări...
În timpul operaţiilor militare ale Armatei Roşii din iunie 1940 au fost împuşcaţi fără nici un motiv mii de adulţi şi copii care încercau să se refugieze, pentru ca mai târziu sovieticii să execute şi să deporteze alte sute şi mii de locuitori pe care îi considerau periculoşi pentru procesul de instaurare a regimului comunist.
Metode de deznaţionalizare în masă au fost aplicate şi mai târziu între 1944-1951, când, pe teritoriul aşa-numitei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti (creaţie a aparatului stalinist), au fost operate alte deportări. Atunci, fără judecată, sute şi mii de moldoveni au fost duşi în Siberia, Kazahstan, pentru ca în locul lor să fie aduşi ruşi şi ucraineni.
Politica de sovietizare încredinţată N.K.V.D.-ului se făcea prin aplicarea metodelor de lichidare a "elementelor duşmanoase" şi a intensificării ritmului colectivizării gospodăriilor ţărăneşti, exilările în masă urmăreau şi scopul de a-i dezrădăcina pe românii basarabeni de locurile natale şi de a schimba componenţa etnică a Basarabiei în favoarea elementului străin. În perioada 1940-1951, în Basarabia s-au efectuat 3 deportări pe scară largă şi zeci de arestări şi deportări locale. În 1941 au fost deportate 3470 de familii ale elementelor anti-sovietice" - 22648 de oameni. În baza hotărârii Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. nr.1290-467 "Cu privire la deportarea din R.S.M.M. a familiilor de chiaburi, a foştilor moşieri, negustori şi complici ai ocupanţilor" au fost deportate 11293 de familii - în jur de 40.000 de oameni. În 1951, în urma operaţiei ''Nord'' au fost forţate să plece în alte locuri 723 familii - peste 2600 de oameni.
Nici bucovinenii nu au dus-o mai bine sub regimul sovietic. Înnebuniţi de abuzurile autorităţilor sovietice, ţăranii bucovineni au hotărât să-şi ia lumea în cap, să-şi părăsească pământurile, casele şi avutul şi să se retragă în România. Pe 1 aprilie 1941, peste 2500 de bucovineni s-au dus la centrul raional Hliboca şi au anunţat autorităţile că vor să plece în România. Speranţele lor au fost mărite şi de faptul că etnicii germani din Bucovina fuseseră repatriaţi în Germania şi nu înţelegeau de ce ei nu s-ar putea întoarce în România. În faţa refuzului autorităţilor comuniste, conduse de Vasile Luca, viitorul ministru comunist de la Bucureşti, ţăranii bucovineni, purtând în frunte prapuri şi cruci au plecat spre graniţă. Însă în apropierea localităţii Fantâna Albă au fost întâmpinaţi cu focuri de mitralieră de granicerii sovietici care săpaseră tranşee, ca şi cum ar fi aşteptat un inamic. Cifrele oficiale sovietice amintesc 25 de morti în urma acestui masacru, însă martorii oculari vorbesc de cel puţin câteva sute.(Ziua)
Mariana Cazac
Istoriografia ideologică comandată la Moscova susţine că URSS a intrat în război abia pe 22 iunie 1941, când a fost atacată de Germania nazistă. Însă, înainte de acest conflict, Uniunea Sovietică a desfăşurat acţiuni militare în mai multe ţări din Europa, intrând practic de la bun început în cel de-al doilea război mondial. Data de referintă pentru începerea acestui conflict este considerată 1 septembrie 1939, data învadării Poloniei de către armata germană. Însă, nu se aminteşte nimic de faptul că şi Uniunea Sovietică a ocupat o parte a Poloniei la 17 septembrie 1939, concomitent cu Germania nazistă. Practic Uniunea Sovietică a lui Stalin a participat alături de Germania lui Hitler la declanşarea celui de-al doilea război mondial.
De asemenea, istoricii ideologici susţin că România a intrat în război împotriva URSS alături de Germania nazistă, la 22 iunie 1941. În nota ultimativă transmisă Guvernului român de ministrul sovietic de Externe, Molotov, arăta că: "În termen de patru zile, cu începere de la 28 iunie 1940, orele 12:00 teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord va fi evacuat de trupele şi autoritaţile române. Pe de altă parte, în mod succesiv, acelaşi teritoriu va fi luat în stăpânire de către forţele Armatei Roşii. La 28 iunie 1940, forţele Armatei Roşii vor ocupa punctele Cernăuţi, Chişinău şi Cetatea Albă". Însă ultimatumul din 27 iunie 1940 nu este considerat a fi o declaraţie de război şi nici invadarea României de către trupele sovietice din 28 iunie 1940 nu este considerată a fi un act de război. Plus la aceasta, cu doar zece zile mai înainte, trupele sovietice invadaseră statele baltice: Estonia, Lituania şi Letonia.
Una ţie, una mie
Acţiunile militare sovietice au fost posibile în urma încheierii Pactului de neagresiune între Hitler şi Stalin, semnat de miniştrii lor de Externe, Ribbentrop şi Molotov. Documentul semnat la 23 august 1939, conţinea şi un Protocol secret care a fost dezvăluit de americani abia după încheierea celui de-al doilea război mondial deşi sovieticii au negat multă vreme existenţa acestui protocol secret, recunoscându-l abia în 1990. Împărţeala făcută de Stalin şi Hitler în acest protocol a declanşat războiul mondial.El fixa zonele de influenţă astfel: "În cazul unei reamenajări teritoriale şi politice în zonele care aparţin statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul dintre sferele de influenţă ale Germaniei şi URSS. În cazul unei rearanjări teritoriale şi politice a zonelor care aparţin statului polonez, sferele de influenţă ale Germaniei şi URSS vor fi despărţite aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula şi San. Cu privire la Europa de sud-est se atrage atenţia de către partea sovietică asupra interesului său pentru Basarabia. Partea germană îşi declara totalul dezinteres politic pentru această zonă". Polonia, în calitatea sa de cel mai mare stat din zonă, a fost invadat primul. Însă din aceeaşi categorie fac parte statele baltice şi România, de state invadate de URSS.
România pe eşafodul sovietic
La 26 iunie, ora 22.00, V.M. Molotov a remis o notă lui Gheorghe Davidescu, şeful misiunii diplomatice româneşti la Moscova. Nota cerea "înapoierea cu orice preţ" a Basarabiei şi cedarea către Uniunea Sovietică a părţii de nord a Bucovinei. Răspunsul de la Bucureşti era aşteptat în decursul zilei următoare. Dar, datorită întreruperii legăturilor telefonice, textul ultimatumului nu a ajuns în România decât în dimineaţa zilei de 27 iunie. Situaţia a devenit şi mai gravă, pentru că Gheorghe Davidescu a refuzat să ia harta ataşată de sovietici la nota ultimativă. Harta includea Herţa, în revendicările sovietice, deşi nu figura în textul notei ultimative. Fiindcă Guvernul român nu cunoştea harta, amplasarea exactă a noii frontiere sovietice a rămas necunoscută, cu consecinţe dramatice pentru autorităţile româneşti şi trupele din Herţa.
A devenit evident că România era izolată militar şi politic. Germania a sfătuit România să accepte cererile sovietice, Italia a făcut la fel, iar Guvernele de la Belgrad şi Atena au insistat ca Bucureştiul să nu deranjeze pacea regională prin rezistenţa militară. Doar Turcia - gata să pună în aplicare Pactul Balcanic, care preconiza o acţiune militară contra Bulgariei în cazul unei agresiuni a Bulgariei - a promis să sprijine România. Când s-au întrunit cele două Consilii de Coroană, la 27 iunie, opţiunile valabile erau reduse: acceptarea cererilor sovietice (cedarea terotoriilor cerute) sau rezistenţa armată. Sperând menţinerea restului teritoriului românesc, majoritatea membrilor consiliului au acceptat cedarea. Guvernul român a trimis răspunsul sau oficial la Moscova la 28 iunie: "Guvernul român, pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţa şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic". Politicienii de la Bucureşti sperau că evitând cuvântul "cedare" vor anula pretenţiile ulterioare ale Moscovei.
Ca rezultat al cedării, România a pierdut 50 762 km2 (Basarabia - 44 500 km2, nordul Bucovinei - 6 262 km2) cu 4 021 086 ha teren agricol (20,5 la suta din suprafaţa agricolă a ţării), 3 776 309 locuitori, dintre care 53,49 la sută români, 10,34 la sută ruşi, 15,30 la sută ucraineni şi ruteni; 7,27 la sută evrei, 4,91 la sută bulgari; 3,31 la sută germani, 5,12 la sută alţii.
„Eliberarea” agresivă a Armatei Roşii
Nota ultimativă sovietică cerea ca trupele române să evacueze teritoriul Basarabiei şi al nordului Bucovinei în patru zile, începând cu data de 28 iunie. Guvernul roman a acceptat înfiinţarea unei comisii mixte privind evacuarea Armatei române şi preluarea teritoriului de către trupele sovietice şi a cerut prelungirea termenelor de evacuare. În noaptea de 28 iunie, delegaţia română a plecat la Odessa, locul de desfăşurare a lucrărilor Comisiei. În prima şedinţă, reprezentanţii României au protestat faţă de înaintarea rapidă a trupelor sovietice şi au cerut întocmirea unui plan pentru evacuarea trupelor române şi înaintarea Armatei Roşii, pentru a separa cele două armate printr-o distanţă egală cu o zi de marş. Delegaţii sovietici au respins propunerea, argumentând că delegaţia română a ajuns prea târziu. Concomitent, ei au înmânat părţii române un proiect de convenţie pentru deplasarea trupelor ambelor părţi, cerând transferarea tuturor responsabilităţilor evacuării asupra Comandamentului român, inclusiv responsabilitatea pentru "neînţelegerile ce s-ar putea naşte între unităţile Armatei Roşii şi trupele române".
Fără a mai aştepta răspunsul Guvernului român, în noaptea de 27-28 iunie 1940, trupele sovietice au depăşit frontiera în cinci puncte. În ziua de 28 iunie 1940, au fost ocupate oraşele Cernăuţi, Hotin, Bălţi, Chişinău, Cetatea Albă. Comandamentele sovietice au folosit unităţile mobile (motorizate şi cavalerie) şi au înaintat rapid spre Prut, devansând trupele româneşti care se evacuau.
Trupele sovietice au instalat puncte de control pentru a dezarma, a ameninţa cu moartea şi a umili militarii români. Când trupele sovietice au ajuns la Prut, la 30 iunie 1940, chestiunea distanţei de o zi de marş dintre cele două armate a devenit fără sens - un fapt exprimat de generalul locotenent Kozlov, reprezentantul sovietic. Acesta a fost un fapt împlinit, care a făcut inutile negocierile comisiei de la Odessa pentru termenul de patru zile de evacuare. Comandanţilor li se cerea să prevină trupele româneşti să nu deschidă focul asupra sovieticilor, să nu reacţioneze la provocările sovieticilor şi să nu distrugă proprietăţile. Comandanţilor li se mai cerea să intre în contact cu trupele sovietice şi să pregătească unităţile pentru a se deplasa spre vest către Prut în două sau trei ore.
Sovieticii au aplicat însă tactici neobişnuit de agresive, care au pus trupele româneşti, în special cele din Basarabia, în situaţii foarte periculoase sau fatale. Alexandru Cretzianu, de la Ministerul de Externe, amintea: "primeam un val continuu de proteste din partea şefului de stat major, raportând un număr sporit de incidente, numeroase cazuri de morţi şi răniţi". Mai mult, "cazuri de sinucideri printre ofiţerii care trebuiau să se supună fără apărare ilegalităţilor Armatei Roşii". Deci, înaltul comandament român "insista să fie revocat ordinul care interzicea să nu se tragă în orice condiţii şi în orice împrejurări".
Sovietizare, deznaţionalizare, colectivizare, deportări, executări...
În timpul operaţiilor militare ale Armatei Roşii din iunie 1940 au fost împuşcaţi fără nici un motiv mii de adulţi şi copii care încercau să se refugieze, pentru ca mai târziu sovieticii să execute şi să deporteze alte sute şi mii de locuitori pe care îi considerau periculoşi pentru procesul de instaurare a regimului comunist.
Metode de deznaţionalizare în masă au fost aplicate şi mai târziu între 1944-1951, când, pe teritoriul aşa-numitei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti (creaţie a aparatului stalinist), au fost operate alte deportări. Atunci, fără judecată, sute şi mii de moldoveni au fost duşi în Siberia, Kazahstan, pentru ca în locul lor să fie aduşi ruşi şi ucraineni.
Politica de sovietizare încredinţată N.K.V.D.-ului se făcea prin aplicarea metodelor de lichidare a "elementelor duşmanoase" şi a intensificării ritmului colectivizării gospodăriilor ţărăneşti, exilările în masă urmăreau şi scopul de a-i dezrădăcina pe românii basarabeni de locurile natale şi de a schimba componenţa etnică a Basarabiei în favoarea elementului străin. În perioada 1940-1951, în Basarabia s-au efectuat 3 deportări pe scară largă şi zeci de arestări şi deportări locale. În 1941 au fost deportate 3470 de familii ale elementelor anti-sovietice" - 22648 de oameni. În baza hotărârii Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. nr.1290-467 "Cu privire la deportarea din R.S.M.M. a familiilor de chiaburi, a foştilor moşieri, negustori şi complici ai ocupanţilor" au fost deportate 11293 de familii - în jur de 40.000 de oameni. În 1951, în urma operaţiei ''Nord'' au fost forţate să plece în alte locuri 723 familii - peste 2600 de oameni.
Nici bucovinenii nu au dus-o mai bine sub regimul sovietic. Înnebuniţi de abuzurile autorităţilor sovietice, ţăranii bucovineni au hotărât să-şi ia lumea în cap, să-şi părăsească pământurile, casele şi avutul şi să se retragă în România. Pe 1 aprilie 1941, peste 2500 de bucovineni s-au dus la centrul raional Hliboca şi au anunţat autorităţile că vor să plece în România. Speranţele lor au fost mărite şi de faptul că etnicii germani din Bucovina fuseseră repatriaţi în Germania şi nu înţelegeau de ce ei nu s-ar putea întoarce în România. În faţa refuzului autorităţilor comuniste, conduse de Vasile Luca, viitorul ministru comunist de la Bucureşti, ţăranii bucovineni, purtând în frunte prapuri şi cruci au plecat spre graniţă. Însă în apropierea localităţii Fantâna Albă au fost întâmpinaţi cu focuri de mitralieră de granicerii sovietici care săpaseră tranşee, ca şi cum ar fi aşteptat un inamic. Cifrele oficiale sovietice amintesc 25 de morti în urma acestui masacru, însă martorii oculari vorbesc de cel puţin câteva sute.(Ziua)
Mariana Cazac