identitate

un eseu prezentat saptamina trecuta...Crize identitare - Weber, Elias, MarxO lectura postmoderna a conceptiilor traditionale despre identitate ar revela ca un defect caracterul presupus globalizant al acestora. Se va vedea, in incercarile de formalizare si abstractizare ale teoriilor unui Marx, Weber sau Elias, efecte de generalizare ce nu par a tine cont de particularitatile specifice ale fiecarui individ, de situatia lui existentiala, si de ce nu, sunt reminiscente ale unei logici holiste. „Republica Cetatenilor Lumii” (Diogene Cinicul? Dante?) nu recunoaste bariere nationale, etnice nici macar lingvistice (a se vedea cazul limbii esperanto, o incercare de a depasi logica trista a lui: „Limitele limbajului sunt limitele lumii mele”), in plus insasi legitimitatea unor asemenea teorii sau conceptii este contestata.O replica traditionala ar reprosa postmodernismului ca cantareste totul cu aceeasi balanta, de fapt, repetand erorile pe care le incrimineaza modernitatii si prin aceasta nu contribuie prea fericit la clarificarea unor nebuloase stiintifice, ci doar le adauga o alura de moda si de ideologie.In fapt, disputa ar putea continua la infinit, cu argumente redutabile din ambele parti. Atat contestarea, cat si conservarea traditiei (facem o distinctie conventionala) se bazeaza pe o metaparadigma ce tine de perceptia insasi a vietii sociale. Vom numi, pentru comoditate, aceasta metaparadigma (nu este o metanaratiune, pentru ca nu exista o unitate si o continuitate narativa, ci doar o utilizare concomitenta a unui set identic de instrumente) principiul organizarii sociale eficiente. Departe de a fi metafizic sau teologic, acest principiu afirma ca explicatiile moderne (postrenascentiste) ale lumii sociale au ca piatra de temelie faptul ca orice individ, integrat in colectiv, actioneaza in conformitate cu o logica a eficientei, a optimizarii rezultatelor, a maximizarii profitului – fie ca este vorba de parintii, care se straduie sa educe cat mai bine un copil pentru ca acesta sa se poata integra cu succes in societate, fie ca este vorba de calugarul care trebuie sa se lupte permanent cu ispita pentru a putea castiga Imparatia lui Dumnezeu, (in treacat vreau sa mentionez ca aceasta conceptie „teologica” a luptei in continuu, ce tine de praxiologia crestina, a generat imitatii laice interesante, sub forma luptei de clasa si a legitimarilor de tipul „Dusmanul de clasa nu doarme”), fie ca este vorba de natiunile angajate in lupte economice sau politice pentru influenta, piata de desfacere sau pur si simplu prestigiu. Mutatia care se produce in modernitate, cam brutala, si care tine de trecerea socialului din domeniul lui Dumnezeu in domeniul omului, face improbabila si imposibila existenta „на авось”, intru Slava lui Dumnezeu a societatii si a indivizilor concomitent. Nu existi pur si simplu, ci existi pentru ceva, in numele a ceva – este lozinca vremurilor noi, a noilor tipuri de constructie politica, economica sau sociala. In plan psihologic acest proces coincide cu inventarea lui Satan (cum o demonstreaza Robert Muchembled) si „interiorizarea raului” (procesul complicat prin care sursele raului si ale Binelui sunt sustrase de la Dumnezeu si sunt daruite individului, altfel spus procesul de culpabilizare individuala), inventarea subiectului (o „diversiune” pusa la cale de Descartes), slabirea rolului integrator al Bisericii, Reforma religioasa a unor Luther, Kalvin, Zwingli aparitia statului centralizat etc. In plan economic (pentru a reveni la Marx), Lumea Noua inseamna o noua filozofie a comertului si a procesului economic – banul, dar si bunul material sau spiritual, nu valoreaza nimic prin faptul ca exista pur si simplu. Pentru a fi eficient el trebuie sa produca profit, sa-l inmulteasca pana in panzele albe. Apar ideii si teorii „barbare” care explica bunaoara de ce Spania, in pofida faptului ca a avut surse practic inepuizabile de aur din colonii, nu a reusit sa-si mentina hegemonia economica. Sa retinem deci: economicul nu mai este arta administrarii bunurilor, ci a sporirii lor.De fapt, as vrea sa spun ca homo modernus este o entitate total diferita de homo anticus sau homo medievalus. Ceea ce se schimba este criteriul de apreciere a realitatii – de la creatia fara cusur a lui Dumnezeu, prin cetatea terestra, ca anticamera a paradisului Ceresc, la zona care trebuie studiata, defrisata, pusa sub stapanire, aceasta este, in linii mari, noua situatie...S-ar parea ca acest principiu al eficientei acorda un rol prea mare lui homo economicus, dar trebuie sa subliniem ca doar economicul este unicul care a luat in serios acest principiu si l-a facut fundament al unei gandiri formalizate a lumii.Vom vedea deci ca, indiferent daca consideram veridica paradigma traditionala a identitatii (fie ca o vedem prin prisma unei logici economice si o concepem ca un proces de construire a unei realitati sociale juste, echitabile, nu neaparat individualista, dar cu un efect global egalitar, fie ca o concepem ca un proces de autocontrol individual in crestere, datorate factorului politic si social, adica viata in comun si necesitatea unei colaborari din care toti au de castigat, sau cum o sugereaza Weber – ca acest proces de autocontrol si autoorganizare este influentat de atitudini si lecturi simbolice ale lumii), sau daca ne referim la paradigmele postmoderne (intre altele si ele fixeaza un scop individului si nu-l lasa sa traiasca asa, fara un scop, fara un tel, chiar daca legitimarea lui este mai curand individuala decat colectiva, procesul de la Noi spre Eu, de care vorbeste Elias) vom avea in vedere faptul ca procesul social (inclusiv cel de construire a indentitatii) are o finalitate. Nu poti sa construiesti o identitate fara un obiectiv anume, chiar identitatea care ar trebui sa exprime o diferenta este, pana la urma, tot un soi de eficienta, de data asta a separarii.Personal sunt inclinat sa cred ca atata timp cat indivizii si corpul social in general vor pastra si se vor lasa dusi de acest impuls al eficientei finale, fie in modernitate, fie in postmodernism, o criza veritabila a identitatii nu este posibila. Ca se legitimeaza prin recuperarea individului, ca din contra, vor sa re-inventeze societatea buna, aceste demersuri vor ramane in campul de forta al logicii eficientei. In fapt, aceasta inseamna aproape intotdeauna o identitate prescriptiva: individul se defineste intr-un mod anume nu pentru a fi, ci pentru a face ceva, chiar nefacand nimic.Daca vreodata va fi rupta aceasta logica a lui a face si va fi inlocuita prin una a lui a fi (incercarile in aceasta directie, au adus rezultate derizorii, sa ne amintim de Tarzan sau Mowgly, care doar sunt, fara a face) atunci vom putea vorbi despre o veritabila criza a identitatii. Deocamdata, tot ce putem spune este ca asa-zisa criza este, de fapt, un proces normal de schimbare, este o inlantuire de mutatii in acelasi camp, care, desi poarta nume diferite, are aproximativ aceeasi configuratie.