introspectii

...Ma gandesc ca socialul controleaza viata si comportamentul indivizilor nu doar prin intermediul unor institutii clare, vizibile si bine definite precum biserica, scoala, ierarhia sociala si profesionala, justitia, ci si prin intermediul unor pseudoinstitutii, care, desi au o existenta aparenta, sunt totusi niste parghii extraordinare. Ma refer in primul rand la iluzii, vise, sperante si la modul in care acestea pot fi programate sau impuse formal si informal indivizilor. Un exemplu: anul trecut, institutia la care lucrez si-a schimbat sefii. Noua conducere a propus tuturor angajatilor sa scrie un eseu despre problemele institutiei si modalitatea prin care am putea transforma organizatia in una eficienta, moderna si transparenta (ca tot suntem autoritate publica centrala). Ei bine, toti angajatii, inclusiv eu, am scris ditirambi si catastife care urmau cel putin sa revolutioneze institutia si s-o transforme intr-un veritabil model de autoguvernare si deschidere. Un fel de masochism intelectual gratuit: nimeni nu a scris nici un rand despre locul sau in institutie, despre salariul si perspectivele sale de avansare. Intr-un cuvant, am interiorizat logica institutiei si am transferat institutia din exterior in interiorul nostru, transformandu-ne in piulite care viseaza ca masinaria sa functioneze perfect... O gandire detasata ar fi spus: vreau sa fiu platit mai bine, macar la nivelul cosului minim de consum, sa fiu sprijinit in solutionarea problemei locative, caci inchiriez o garsoniera pe care merge intreg salariul, vreau sa mi se dea calculator cu soft performant, licentiat si profesionist, sa nu caut crack-uri si keygenuri la tot pasul etc. Nimeni din noi n-a scris despre asta, in schimb ne-a durut in fes sa plangem institutia – unu la zero pentru ea. Si pentru social, care a reusit sa ne impuna problemele sale ca fiind ale noastre, esecurile sale ca fiind ale noastre, tensiunile sale ca fiind ale noastre, in fine, ne-a obligat sa-i scriem declaratii inutile de dragoste...Al doilea punct la care as vrea sa ma opresc tine de un aspect banal: politica si rolul ei. Ma rog, pentru politicieni ea este painea si cutitul asa ca le inteleg apetitul enorm insotit de isteria binecunoscuta. La fel si „proletarii muncii intelectuale” (Ilf si Petrov) sunt scuzabili din perspectiva cunostintelor lor reduse despre domeniul politic, compensate insa din abundenta de fantasme, masoni, conspiratii etc. Inexplicabil este insa interesul intelectualilor pentru politica, pasiunea lor mistuitoare pentru formele cele mai proaste ale politicului, dorinta lor de a discuta, de a se implica, de a fi „in treaba”! Mai ales cand vocea lor este doar una de fatada, iar deciziile se iau in zone in care, de cele mai multe ori, elementul ideologic, exaltat de intelectuali, are un rol neglijabil. Un exemplu: alegerile primarului de Chisinau. Intelectualii s-au desfacut in sapte doar pentru a ne convinge si a se convinge pe sine ca candidatul X este mai bun, ca Y este anticomunist, al treilea – Z este „curat”... S-au adus atatea argumente ca ajung pentru o intreaga teologie politica, in eventualitatea ca s-ar scrie asa ceva. Au fost justificate abuzuri, in numele victoriei fortelor democratice, minciuni – in numele schimbarii, nereguli in adiministrarea bugetului municipal – in numele gospodarilor ce trebuie sa vina, sau sa ramana, in fruntea orasului. Algoritmul clasic, la o adica: „Combien d`intellectuels ont ete vers le parti revolutionnaire par indignation morale, pour souscrire finalement au terrorisme et a la raison d`Etat ?” (Raymond Aron).Partea invizibila a problemei rezida in aderenta tacita a intelectualilor la platforme politice si raurile de venin, ode, blesteme, injurii si cantari ale cantarilor care au insotit implicare lor in procesul politic. Ei, cei care pretind ca se ocupa de chestii de Dincolo, din alta lume, sunt prinsi, in virtutea unui mecanism psihologic misterios de realitatea de aici, de mizeriile lumii acestea. Socialul castiga dublu: pe de o parte, criticile pe care intelectualii le aduc ideologiilor adverse se echilibreaza reciproc, astfel ca politicul este ferit de socuri; pe de alta parte, intelectualii, acest potential subversiv, sunt tinuti sub control. Un mecanism asemanator celui descris in prima situatie, dar cu mici modificari: individul (in cazul nostru intelectualul) isi asuma o falsa problema ca fiind a sa proprie, niste esecuri sau promisiuni ca fiind ale sale proprii, si cel mai important – niste angajamente straine – ca fiind angajamentul sau propriu. Cinic, concluzia ar putea fi rezumata in modul urmator: da-i unui intelectual o tema politica de discutie si va uita si de faptul ca nu are ce manca, si de faptul ca traieste in gara etc. Este un mijloc eficient de control a unui strat social, cel mai imprevizibil. De aici si paradoxul: suntem vestitorii noii revolutii eliberatoare, desi propovaduim supunerea... Iluzia ca dezbaterea ideologica este cea mai importanta, ca tine in maini destinul a milioane de oameni, ca problema omenirii sau a unei bune parti a ei sta in mainile sale este unul dintre cele mai fine solutii ale problemei revoltei si nesupunerii sociale.Solutia: o forma de ascetism, fie el si social: o atitudine rationala, acolo unde este posibil, si scepticism – in restul cazurilor.