Sa fie clar: ROMAN nu este egal cu ROMANUS

Afirmatia ca numele etnic roman – care desemneaza pe oamenii pamantului apelor carpato-dunarene vorbitori de limba romaneasca – provine din latinescul romanus este aproape un loc comun. Evidenta asemanare intre cei doi termeni precum si prezenta Imperiului Roman in aceasta parte de lume cu doua mii de ani in urma par sa valideze cu prisosinta atare etimologie. Iar in decursul timpului, si pe aceasta baza, evolutia de la etimonul Romanus la etnonimul Roman a fost vazuta ca premisa si dovada a romanizarii oamenilor locului iar etnonimul insusi a fost perceput empiric – si nu numai- ca expresie a caracterului (neo)-romanic al poporului roman si implicit a (neo)-latinitatii limbii sale. Daca totusi au existat unele indoieli – sau mai curand retineri – acestea nu au avut in vedere etimologia ca atare ci dificultatea de a explica convingator felul cum acest prestigios nume politic al antichitatii, Romanus, a putut dainui in aceasta parte de lume, – si aproape numai in aceasta parte de lume –, atunci cand el a disparut de pe toata intinderea de odinioara a imperiului, chiar si din provincii ale caror locuitori au traversat imprejurari istorice presupus a fi mult mai favorabile unei atare dainuiri. Mai inainte insa de semnele de intrebare ridicate de aceasta supravietuire „miraculoasa” a lui romanus/roman se cuvine a fi cercetata o alta problema, care tine de etimologia insasi, si anume: in ce fel si in ce masura romanus a putut fi insusit, apropriat de oamenii pamantului astfel incat sa le devina definitoriu asa cum numai un etnonim autentic poate fi?! In vremea stapanirii romane in Dacia, in secolul al II-lea si in prima jumatate a secolului al II-lea, Romanus purta doua acceptiuni oarecum consacrate:a) adjectiv derivat din toponimul Roma, initial avand o conotatie etnopolitica (cum apare in cunoscuta sintagma SENATUS POPULUSQUE ROMANUS), dar care odata cu extinderea puterii Romei, mai intai in Italia, mai apoi dincolo de hotarele ei, a pierdut valoare etnica propriu-zisa, ramanand numai cu o semnificatie precumpanitor juridico-politica concretizata in...b) ...numele CIVIS ROMANUS, desemnand acea parte a locuitorilor imperiului care se bucurau de jus italicum, adica de cel mai inalt grad de jurisdictie, de protectie judiciara prevazute de legislatia romana. Cu acest inteles romanus desemna numai o parte, minoritara, a locuitorilor imperiului, delimitata pe criterii juridico-administrative si social-politice de latini si peregrini, celelelte categorii in care erau inclusi restul locuitorilor liberi ai imperiului.Asadar, spre deosebire de zilele noastre cand aparteneta la un stat confera ipso facto „cetatenia” statului respectiv si implicit etnonimul oficial corespunzator, in Imperiul Roman a fi Romanus, civis Romanus semnifica un statut personal, privat, de care nu se putea prevala oricine, de oriunde si de oricand. In aceste conditii este evident ca marea majoritate a localnicilor din Dacia romana, inclusi in categoria peregrinilor sau / si, in masura in care traiau in orase, mai ales, in cea a latinilor, conducandu-se in continuare in viata de zi cu zi si in raporturile nemijlocite dupa cutumele proprii, recunoscute de stapanire intre altele si in cadrul jus gentium, nu erau catusi de putin afectati de conditia de Romanus si nua veau nici o motivasie de a si-l apropia altfel decat, poate, ca un cuvant latinesc printre altele; un cuvan desemnandu-l pe „celalalt”, pe „strain”, pe „ocupant”: stapanitor de alt „neam”. De altfel delimitarea opera si in sens invers, (cetatenii) romani pastrand in mod firesc distanta exprimand privilegiile de care se bucurau atat in ordinea raporturilor personale cat si in cea a relatiilor publice, sociale si administrative fata de restul locuitorilor, acestia doar supusi ai imperiului. Situatia nu se schimba nici dupa anul 212, cand Caracalla extinde printr-un edict, CONSTITUTIO ANTONINIANA, statutul de roman, civis Romanus, si la alti locuitori liberi ai imperiului. Asa cum tind sa dovedeasca cercatari mai recente, - papirusul in cauza parvenindu-ne mutilat-, nu numai dediticii dar si toti peregrinii din asezarile rurale, adica in cazul nostru, marea majoritate a locuitorilor Daciei romane, ramaneau in continuate exclusi de la acest statut. Aceasta constatare vine in concordanta si cu rostul esential al edictului: Caracalla nu urmarea prin gestul sau decat largirea bazei de impozitare, pentru a asigura noi resurse de venituri unei vistierii tot mai secatutite de razboaiele externe si de confruntarile interne. Or, statutul de Romanus, cetatean roman, nu implica numai privilegii fata de marea masa a locuitorilor imperiului – acestia non-romani! – dar si obligatii, printre care si fiscale. Ideea politica a extinderii cetateniei romane la toti locuitorii imperiului in perspectiva solidarizarii acestora cu puterea de stat, asadar transformarea lui Romanus intr-un „nume national” al lumii romane devine perceptibila si este atestata abia un secol mai tarziu, cand Dacia si locuitorii ei nu mai faceau parte din imperiu, si cand imprejurarile intrne si externe creau un alt cadru de receptare a realitatii. Deocamdata insa, in mod neasteptat, Romanus ca posibil etimon al lui roman, a avut mai mult de pierdut decat de castigat prin starile de lucruri create de Constitutio Antoniniana. In masura in care prestigiul lui Romanus era diminuat prin relativ tot mai lesnicioasa lui asumare, prin reducerea atractivitatii lui social-economice si a ascendentului social-administrativ conferit in relatiile cu ceilalti, locuitorii din Dacia sau de aiurea erau din ce in ce mai putin interesati sa si-l apropie. Vazuta din perspectiva inversa, aceasta egalizare a conditiilor a determinat mai degraba o reafirmare a statutului etnic propriu, a obarsiei non-romane care ii definise si ii definea, in opozitie cu romanus, ca oameni ai pamantului locuitori ai imperiului. Si este foarte posibil ca acea reinviere a particularismelor locale care se produce numai o generatie mai tarziu, in contextul framantarilor prin care trece imperiul la mijlocul secolului al III-lea sa fie si o consecinta, printre altele, a edictului din 212. Ce rezulta din cele infatisate privind posibilitatea ca numele politic Romanus sa fie etimonul numelui etnic roman?a) in timpul stapanirii romane in Dacia, numarul celor care isi puteau apropia denumirea de (civis) Romanus sau care puteau fi desemnati cu acest apelativ constituia o minoritate.b) Edictul lui Caracalla (212) nu aduce schimbari semnificative, intrucat in Dacia, ca si in alte provincii, numarul peregrinilor deditici sau care locuiau in mediul rural – ramasi in continuate in afara ariei de cuprindere a lui Romanus – era majoritar.c) Sclavii, multi – putini cat vor fi fost, nici nu intra in discutie.d) Semnificatia lui Romanus ca „locuitor al Imperiului Roman” (apropiata de conotatia moderna de „cetatean” al unui stat national) tinde sa se impuna si este atestata ca atare, ca nume politic, abia in secolul al IV-lea, cand Dacia si „oamenii pamantului” ei nu faceau parte din imperiu.e) In sfarsit, dar nu in ultimul rand, cea mai mare parte a geto-dacilor, a oamenilor pamantului apelor carpato-dunarene care au dainuit pe teritoriul locuit de purtatorii etnonimului roman au ramas in afara stapanirii romane, a provinciei imperiale Dacia. Pentru acestia apropierea numelui Romanus in oricare dintre acceptiuni nu avea nici un rost.Pentru toate aceste considerente concluzia care se impune este ca numele Romanus nu a intrunit in nici un moment al istoriei provinciei romane Dacia, al contactului dintre grupurile de limba materna geto-daca si, respectiv, latina, conditiile necesare pentru a fi asumat fie si macar cu titlu de nume politic, precum ca etnonim, de o majoritate a locuitorilor acestor meleaguri. Se adauga astfel inca un argument impotriva acceptarii necritice – pe baza simplei „evidente” – a opiniei ca latinescu Romanus ar fi etimonul numelui etnic si national al romanilor din zilele noastre. (A. Badea)* * *Concluzie: Da, am pierdut razboiul cu romanii, de atunci pana azi ni s-au furat teritorii, ni s-au furat bogatii, dar NU ni s-a furat identitatea daco-romAneasca!