Poveste de adormit copilaria...

Imi aduc aminte cu drag de serile de vara ale copilariei mele, cand stateam alaturi de bunica in intunericul curtii, cu multimea de copaci infrunziti din jur. Priveam la cer fascinata de clipirea stelelor si de lumina lunii ce-o vedeam, stand culcata cu capul pe umarul bunicii. Nu am nici o amintire care sa nu fie legata de ea, de acele clipe feerice. Si gandul la ea ma intoarce la un timp pe care oricat m-as stradui acum nu-l mai pot atinge. Si cate povesti imi spunea bunica, pe care fantezia mea le transforma pe data in realitate. Un caine care latra din obisnuinta de trei ori semana in gandurile mele cu un print vrajit si pedepsit sa-si astepte aleasa sufletului o viata. O broscuta verzuie si sprintena cu ochi ce te priveau ciudat, desi mream de frica de ea, mi-o inchipuiam ca este cine stie ce zana.Ma gandesc cu durere in suflet la copii din ziua de azi, sunt sarmanii involuntar lipsiti de aceste bucurii...si imi e mila ca raman cu sufletele uscate...ce parere aveti voi despre acele momentele tainice as spune eu, din fiece seara, in care copii se scufunda in lumea citita de parinte? E oare bine sa citesti copiilor povesti? Cat le ramane copiilor din aceste povesti iesind din acest vis al copilariei?