Drama emigrantului....

Este uluitor sa vezi cum oamenii sufera fara sa-si poata explica ce anume le pustieste sufletul. Acum cativa ani, cunoscusem un roman care mi-a marturisit prin scrisoare ca isi regreta plecarea din Tara acu cateva zeci de ani. Nu era un om de rand, ci un creator. Era un pictor care, in ciuda unui oarecare succes in urma unor expozitii organizate in cateva orase din Germania, traia izolat, retras intr-o localitate linistita din zona batranului Rin. Numai astfel a reusit acest creator roman sa-si pastreze inspiratia din miturile si povestile romanesti, care i-au alinat singuratatea artistului de-a lungul emigratiei. Ma tem, insa, ca inca nu fiecare roman a constientizat ce i-a lipsit mai mult de-a lungul anilor in strainatate: limba romana, de care nu de putine ori s-a jenat sa o vorbeasca cu copilul sau in strada, inlocuind-o in casa lui cu o germana stalcita, sau poate credinta intr-un Dumnezeu roman, pe care l-a alungat din sufletul sau cu mult inainte de a apuca calea pribegiei. Fiecare om cand se desparte de locul unde a venit pe lume, se desparte intr-un anume sens de paradisul sau. Mai bine zis, se indeparteaza de acesta cu sau fara voia sa, pentru a se reintoarce mai devreme sau mai tarziu la el. Si cu fiecare pas facut dinspre acest paradis, se va intoarce indarat cu un pas in amintirea sa inspre acesta. Fapt este ca aici, in Berlin, unde, potrivit unei statistici locuiesc in jur de cinci mii de romani, cateva zeci dintre ei vin sistematic la biserica ortodoxa unde, dupa mai multi ani de strainie, participa la slujba in limba romana, care este asemenea unei ferestre deschise catre acasa, catre universul romanesc. Romanii, al caror destin le-a harazit sa-si duca traiul in metropola germana sunt pe cale sa revina la paradisul pe care l-au parasit cu convingerea naiva de a se fi salvat de tara lor, care la vremea aceea li se parea un infern. Intrebarea care ma framanta este urmatoarea: ce forta il impinge pe romanul stabilit de buna voie aici printre nemti sa vina duminica la aceasta capela saracacioasa, ce se afla intr-un cartier nu tocmai elegant al orasului, in timp ce bisericile catolice isi au usile deschise tuturor acelora care binevoiesc sa participe la Sfanta Liturghie?! Ce-l face sa sfideze frumusetea bisericilor catolice bine incalzite si captivante prin muzica divina a orgii prezenta in fiecare dintre ele? Ce-l face pe romanul stabilit in acest oras, care isi rasfata locuitorii cu un program cultural extraordinar, de o varietate colosala, in special in zilele de duminica, sa renunte la oferta socanta culturala in schimbul venirii la slujba ortodoxa renumita prin exigenta si rigiditate? Ce simte inima acestor romani, care de-a lungul intregii saptamani muncesc din greu pentru traiul bun pe care il duc, si care abia asteapta sa vina sfarsitul saptamanii sa poata sa recupere noi forte, pentru a putea tine ritmul exagerat al societatii civilizate? Caci, fiecare stie ca la cea mai mica poticnire este marginalizat fara indurare. Si, odata iesit din fluxul acestei ape curgatoare a societatii de consum este dificil sa mai poti reintra. In mod sigur, exista cel putin cateva raspunsuri posibile. Si marturisesc sincer ca nu am ridicat aceste intrebari din curiozite sau din interesul de a pune la cantar credinta acelora care intra in lacasul sfant al bisericii. Pentru Dumnezeu, departe de mine gandul acesta. Ma intreb doar in mod retoric si astept cu optimism sa-mi confirm banuielile. Lumea vine la biserica mai intai de toate pentru ca se simte bine aici. Indiferent din care motiv. Poate din motive de izolare, de singuratate, din nevoia de comunicare sau a cunoasterii adevarului biblic propovaduit cu atata daruire de sine de catre preot; poate din nevoia de a trai ceva nou, in schimbul plictiselii cotidianului. Crestinii romani incearca sa se salveze de data aceasta prin participarea la slujba in limba lor materna, care le mangaie sufletul macinat de dor; incearca, poate, sa-si ispaseasca pacatul de a-l fi izgonit pe Dumnezeu din sufetul lor, inrait la vremea aceea de randuiala proasta a lucrurilor in tara; in sfarsit, incearca sa revina, spiritual, acolo de unde au plecat. Nu este important ce l-a facut pe om sa vina la slujba. Semnificativ este faptul ca a venit la biserica, unde isi incarca sufletul cu energie noua, care il va ajuta sa fie mai tare, sa reziste mai usor greutatilor care-l apasa zilnic. Insetati de cuvantul preotului prin care au primit un legato, romanii vin la biserica in fiecare duminica, chiar daca in timpul saptamainii nu le ajunge timp sa se gandeasca la cele sfinte. Fiinta acestor credinciosi romani, pare sa atarne de salutul preotului, de incrucisarea mainilor sale pe care o face cu un gest prelung si incetinit, insotit de privirea-i blanda si senina, in timp ce intreaba omul venit la biserica cu un zambet smerit: "Cum va merge?" Fara aceasta strangere de mana a preotului cu fiecare dintre cei veniti la biserica, n-ar exista nici inaltare, nici credinta, nici eliberare. Astazi, am retinut un rationament din agenda mea, care glasuieste in felul urmator: "Oamenii sunt ca si instrumentele muzicale. Rezonanta melodiei pe care o canta depinde de persoana care le atinge coardele inimii." Acest gand imi confirma farmecul si puterea pe care o are, in cazul acesta, parintele M. asupra credinciosilor sai. Caci el nu rosteste cuvinte in timpul slujbei, ci lacrimi ...Se incheie din nou slujba. Preotul binecuvanteaza pe credinciosii veniti la biserica. Unii credinciosi il imbratiseaza pe preot in stilul lor fals-entuziast, promitand sa vina si duminica viitoare. Astfel, intre credinciosul venit la capela si preot se leaga un juramant nespus, de a se intalni cel putin o data pe saptamana, duminica. Aceasta promisiune seamana cu siguranta bucurie in inima preotului, caci ce fel de pastor fara turma?! Dar inzecit mai grava este situatia inversa pe care romanii exilati au trait-o cu durere ani de-a randul: vai de turma fara de pastor... Venirea parintelui M. aici, printre romanii din Berlin, este, in aceasta ordine de idei, de-a dreptul simbolica. E ca si cum, cat nu ar parea de exagerat, coborarea lui Hristos printre credinciosi atunci cand acestora le-a fost cel mai greu, cuprinsi de teama de a trece ca turma fara de pastor dintr-un mileniu incarcat de o seama de catastrofe ingrozitoare intr-un mileniu care aduce cu sine nesiguranta zilei de maine, dominatia technica asupra omului, izolarea lui interioara. Prezenta preotului ortodox este binevenita acum la acest sfarsit de mileniu, cand romanul crestin departe de casa si de ai casei, resemnat si izolat intr-un oras cu o populatie de milioane, unde vecinul ti-e tot atat de strain sau tot atat de apropiat ca si oricare calator cu care ai stat fata in fata intr-o calatorie si nu ai trait nimic impreuna, decat o schimbare rece de priviri si un "Tschu?" la despartire, rostit printre dinti mai mult din obligatia unei conduite morale decat din dorinta luarii unui ramas bun, traieste ora bilanturilor. Cine dintre credinciosi nu este oare constient de misiunea grea a preotului aici printre straini, unde romanii sunt mai dezbinati decat cei din Tara?!!!Asteptarile credinciosilor sunt mari si deaceea preotul M. trebuie sa dovedeasca o rabdare fara de margini; sa gaseasca cheia sufletului fiecaruia in parte; sa gaseasca cuvantul potrivit la locul potrivit, sa faca loc in inima sa oricui care doreste sa intre in ea; sa asculte amarul fiecaruia in parte si sa aiba mereu o tolba cu povete, caci el este pentru noi si preot si invatator, si frate si mama, e si pieten si psiholog. De altfel, munca preotului mi-a semanat dintotdeauna o munca de chirurg: cea mai mica greseala poate fi fatala. O vorba necugetata indeajuns poate dezamagi pe credinciosul venit la biserica in speranta sa fie inteles, ajutat, eliberat. Si orice suflet dezamagit este pentru preot o catastrofa umana. Or, se stie ca e mai lesne sa-l faci pe omul care nu a crezut vreodata in ceva sa creada, decat pe acela care si-a pierdut credinta, care s-a dezamagit in ceea ce a crezut.I-am ascultat cu luare aminte cuvantul primind cele spuse "ca din gura dumnezeiasca" si ne-am simtit oarecum eliberati din stramtoarea sufletului propriu. Am avut sentimentul fericit de a fi primiti din nou in imparatia acelui paradis, pe care l-am parasit cu voia sau fara de voia noastra. Anul acesta am auzit mai multi romani spunand ca au avut parte de cel mai frumos Craciun de cand se afla in Germania. Si nu pentru ca masa le-ar fi fost mai incarcata de bunuri decat in ceilalti ani, si nici pentru ca ar fi gasit sub pomul de Craciun cadouri pe care si le-au dorit de mai multa vreme, ci pentru ca pentru intaia oara, dupa atata amar de vreme, au avut norocul si posibilitatea de a veni cu sufletul plin sa traiasca acest minunat eveniment al nasterii lui Cristos laolalta cu cei de o credinta si de un neam. Si daca toata lumea a fost atat de fericita si senina in aceste zile de Craciun, este fara nici o indoiala, pentru ca au avut in acest an marele noroc de a fi colindati de catre cel mai deosebit interpret al colindelor noastre, Stefan Hrusca. Venirea la "capela noastra cu varfuri aurite", cum spune frumos poetul, e un soi de iesire din valtoarea sterila a Berlinului, care ne macina zilnic cu probleme false. Aici venim sa dam seama in fata noastra insine. Capela din Mittenwalderstrasse este o proiectie a credintei romane nu numai prin sarbatorirea slujbelor minunate de catre preotul roman de o cumsecadenie nemarginita, ci si prin stramtoarea acestei incaperi care nu lasa spiritul crestinilor sa se destrame, amintindu-ne de casele noastre modeste si poate mai putin spatioase decat acelea pe care le gazduim aici, la nemti, dar, cu siguranta mai ale noastre, prin amintirea placuta ce o trezeste in gandurile noastre; amintindu-ne de acele camarute mici (cunoscute mai intai de toate celor crescuti la sat) cu ligheanul pus la incalzit pe soba, unde mamele noastre zilnic au respectat ritul aprinderii focului. Sa fie oare aceasta ceea ce ne lipseste aici, in strainie?! S-a incheiat slujba si lumea se grabeste sa plece. Nu au ragazul de a ramane putin ca sa schimbe doua vorbe in limba sa cu acei macinati de acelasi dor. Cei mai multi nu doresc sa se descopere. Traiesc in stilul europeanului civilizat, intr-un anonimat care le asigura intimitate absoluta, nu insa si liniste interioara. Acestor oameni le citesti cu usurinta pe fata nevoia de deschidere, de comunicare. Romanul emigrat, nu de putine ori invidiat in tara lui de apropiatii sai pentru faptul de a fi ajuns in Europa, si deseori intimidat de localnicii europeni, carora le-a stingherit intimitatea, traieste intr-o stare de permanenta manie si izolare interioara. Romanul emigrant traieste o drama, care nu poate fi redata in cuvinte. Si daca ar gasi cuvinte pe potriva, cine ar putea sa-i inteleaga pe deplin necazul?! Compatriotii sai care duc o viata si mai amara in tara si care in orice clipa ar schimba painea lor cu cea a confratelui sau sau europeanul obosit de musafiria emigrantului ?!! Dragii nostri, va multumesc pentru ca ati binevoit sa imi ascultati bucuria si necazul, si ca am putut pe aceasta cale sa pun in lumina unul dintre aspectele vietii noastre, poate cel mai important, gandindu-ma la profetia scriitorului Andre Malraux, care a spus ca "Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc".